Dincolo de porțile masive se ascundea o altă lume, adânc ferecată, îngrădită în stâlpii din piatră îmbrăcați în verdele crud al unor ierburi cu trupuri sălbatice și aspre.
Acolo părea că soarele nu se mai mișcă , ci șade moșnegește lângă trupurile aplecate. Iar ei, oamenii de hârtie, știau că sunt doar niște bulgări de ceară, neînsemnați, rostogoliți în grabă peste întreg pământul. Eeei, dar cui îi mai pasă, acum, de niște biete umbre uitate după zidurile neprimitoare ale cetății?
Mi-l amintesc. Era o apariție încântătoare, de parcă Dumnezeu turnase în el toată bunătatea pe care hotărâse să o risipească în acea zi asupra pământului. I se spunea Asistentul, părea normal și în nepăsarea aceea generală încerca să țină pe umeri echilibrul oamenilor palizi pierduți îndărătul pleoapelor căzute. Oameni care nu se mai puteau regăsi nici măcar în apele oglinzilor curate.
Dar El era mereu acolo și nu trebuia să le mai fie teamă. Așa le repeta, ca pe o încurajare la confruntarea aceea dură și nemiloasă(din care nu mai câștigă nimeni) cu regina tuturor tristeților.Și fiara cu gheare ascuțite putea să aștepte mult și bine dincolo de lacătul care încuia o lume pe din afară.
Le zâmbea mereu, încurajator, încât fiecare își regăsea aici, la mijlocul zâmbetului său, un prieten uitat, un tată pierdut, un fiu rătăcit pe un pat de sanatoriu, mult prea ocupat să respire și să retrăiască eliberarea ușoară. Chiar și femeilor le înfloreau privirile răvășite și poate căutau în El un fost iubit, un frate, un umăr viguros pe care să își mai sprijine căderile.
Da. El era mereu acolo...neobosit și veșnic treaz. Le cunoștea dorințele pe care nu și le mai puteau exprima, poveștile nou-veniților își găseau mereu loc în inima sa și încerca să le aline
cu propriile lui căderi.
După mult timp, în circumstanțe fără importanță, l-am reîntâlnit. Era chiar El, Asistentul, dar acum umerii lui nu mai erau așa puternici, vocea lui nu mai reușea să transmită echilibru și căldură, chipul îi era răvășit, împovărat, cu privirile tulburi de alcoolic și nu l-am mai putut recunoaște în omul neajutorat și trist. poate nici nu era trist, ci doar împăcat cu gândul că a luminat o vreme în sufletul acelor oameni rătăciți în rândul cărora s-a pierdut chiar și pe sine. I-am recunoscut doar ochii. Încă aveau puterea să împartă zâmbete, dar rămăsese ferecat dincolo de amintiri, rătăcitor, captiv în lumea aceea derutată și tulbure.
Trăia în lagărul fără de sârmă ghimpată și oamenii de hârtie îl căutau zilnic, îmbrăcându-și haine cernite, își scriau pe mâini cu litere de sânge : „L-ați văzut?”, „Mai trăiește?”, „O să ne mai poarte cineva durerile ?”...Sperau că poate o să îi zărească și pe ei, cândva, un om îmbrăcat în haine albe, cu chipul luminos, care va privi înspre ei alunecându-le peste siluetele diforme grămezi de liniște albastră.
Dar el era de negăsit și porțile tăcerii scârțâiau amenințător peste toate neliniștile lor.
L-au găsit, în sfârșit, după mult timp, când renunțaseră să îl mai aștepte. Purta aceleași haine cernite ca și ei, și evident, aceleași mesaje îndurerate îi scrijeliseră și lui palmele. Se căuta pe sine în valul de mulțime disperată: ,,L-ați mai văzut pe El?,,. ,,Mai trăiește?,,. ,,O să ne mai poarte cineva durerile?,,. Și cuvintele astea se repetau obsesiv pe holul sanatoriului.
Cândva înghițea fără efort cuvintele astea sufocante
cu trupul lui drept le arătase cândva calea
dar înghițise din greșeală
și propriile aripi iar
acum nu-i mai putea cuprinde.
aștepta un ultim gând ca pe o apă cristalină
să se prăbușească peste ei
până-n culmile adânci și
tot urca sau cobora, nu mai știa,
i-ar fi trebuit genunchi
să poată să-și târască măcar umbra până
dincolo de poartă...
Cândva, i se spusese Asistentul și a dus cu sine o năpastă uriașă...Dragostea de omeni.
