Oglinda de metal

Oglinda de metal

E masiv, are chipul ciudat şi un zâmbet nedesluşit i s-a întipărit pe buzele vinete...

E Ostiță...Lumea vorbește că era un băiat inteligent și învăța carte la oraș, dar a fost speriat într-o vacanță de un vânător beat care l-a alergat până acasă, amenințându-l cu pușca...

Pentru că îi știu povestea, sub nevolnicia lui, văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul.

La noi vine mereu o femeie care își șterge mereu ochii cu colţul unei basmale curată , de parcă acum a scos- dintr-o ladă lucioasă, încinsă cu o chingă de metal.

Femeia este de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită. E mama lui Ostiţă.

Plânge cu lacrimi curate care parcă trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.

-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești. Lacrimile ei coboară ușor pe dușumeaua noastră pe care tata o lustruia cu grijă (ca să nu putrezească) și femeia plânge, și plânge mocnit, dar parcă și sufletul ei se sfârșește, sfârâind ca o lumânare.

Tata se îmbracă și pornesc împreună.

Simt cum inima ei începe să crească. Trupul împuținat se îndreaptă..Vorbesc ceva, și tata îi zâmbește încurajator...

Noi, copiii, îl știm pe Ostiță și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată pe veci de a lui nebunie...

Uneori poartă mâinile la spate, privește în jos și râde hohotind. necontrolat..

Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de foarte aproape, din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor lui șovăielnici...apoi râsul. Un râs care ne îngheață inimile-n gât...

Unul, mai ager de picior, țâșnește deodată din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună.

Aleargă cu toții...Rămân împietrită. Nu știu ce să fac...Aproape am murit de frică, dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...Aud pașii lui în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic.

Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și abandonează fuga. Plâng de frică, plâng de milă, plâng de furie pentru că tovarășii nu m-au anunțat când trebuie să fugim, plâng pentru că există nebunie ...

Seara, în vis, Ostiţă îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul. Voce lui tuna. Ochii îi fulgeră străbătând văzduhul. Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic şi flămând, părăsit de haită...

Mama mă mângâie, îmi făcea cruce şi îmi şopteşte blând:

-Sșșșșt...Ai visat urât...Liniștește-te, dormi!...

Ea nu știe că-l necăjim pe nebun.

S-ar fi supărat. Ne povestea că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată, numai că bețivul de Wiking l-a speriat cu pușca și uite ce-a ajuns, săracul.

Tata îl liniștea mereu. Mă întrebam cum, şi de ce mătușa nu chema un om mai voinic.

Tata e un om obișnuit, de aceea îl așteptam cu frica în oase, răscolindu-mi stomacul.

Se întorcea spre seară...Tata era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați..Mă întrebam ce-i spunea tata ca să îl liniştească...

De fiecare dată ne aduce faguri de miere și miere de albine. O găleată plină. Noi mâncam cu noduri, gândindu-ne la necazul familiei lui. Niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bătrâna îi mulțumea, cu suflet curat.

După ce a murit tata, bătrâna ne tot vizita și plângea mereu...Îl plânge pe tata:

-Unde te-ai dus, Nică? Amu` se ia de piept cu moșneagu`, o să mi-l bage și pe el în mormânt...

Eram copil și mă întrebam: unde s-o fi dus tata? Dacă aș ști, l-aș chema să o ajute pe bătrână.

Dar de acolo, de dincolo nu se mai auzea nimic. O tăcere nepământeană a luat în stăpânire casa noastră.

În prima mea vacanță din anii de liceu, când m-am întors acasă, am aflat că a murit Ostiță...

Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte. El reprezenta copilăria mea înlănțuită.

Acum eram liberă...

Ce poți face cu o libertate neașteptată?

Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit, alergând în dreapta şi în stânga.

El era decorul sumbru al copilăriei mele.

Priveam luna care își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...

După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng copilăria, dar satul meu mirosea a pustiu și moarte şi frică nefirească mă înconjura din fiecare parte.

Aud ecouri, glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz. Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină. Ierburile aspre îmi încâlcesc picioarele, împiedicându-mă printre spini.

O, biet chip subjugat de nebunie, ce povară grea ai purtat pe umerii masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care ne-odihnește în sufletul meu?

Izvorul

Pe la amiază, mașinile CAP-ului treceau una după alta până ce ulițele satului se umpleau de un praf înecăcios și dens.

Nici animalele, nici frunzele copacilor nu mai mișcau.

Încremenise pentru o secundă lumea.

Poarta vecinilor mei era întredeschisă, iar cei doi vecini, Nuțica și Nelu, se zăreau, dincolo de gard, șezând turcește pe o rogojină. Priveau atent și cercetau cordelele multicolore aduse de țața Ileana de la Tanța, croitoreasa din Galbeni.

,,Aș putea să îi invit la izvor, ca să îl curățăm de mâl,, gândesc,

 -Am auzit că dacă o să curățăm un izvor, aici, pe pământ, Dumnezeu o să ne dăruiască un pahar cu apă vie, cristalină, acolo, Sus, la umbra Judecății Sale.

Trag aer în piept și strig:

-Nuțica, Nelu, haideți să mergem la izvor. Cred că s-a mâlit iar și mai trec oamenii de la camp. Poate le-ar prinde bine un pahar cu apă.

Apoi, adaug, pentru a deveni şi mai convingătoare:

-Am auzit că Dumnezeu o să ne dăruiască apă vie, în Cer, dacă o să facem fapte bune, aici, pe pământ.

Prietenii mei devin foarte interesați de idee și mă urmează pe cărare, printre păpușoii îmbrățișați de gingașele lor păpuși cu părul roșu, galben sau maro.

Ne oprim o vreme ca să le împletim cosițe. Le cântăm cântece de leagăn și alergăm spre izvor într-o întrecere copilărească, de ne sfârâiau călcâiele.

Am ajuns la ciment.

Facem câteva ture împrejurul lui,

Sărind de pe un stâlp pe celălalt, râzând și împingându-ne unul pe altul.

Izvorul ne aștepta, ca de fiecare dată, cu malurile rupte de la ploi și cu apa încărcată de mâl.

Ne trecem mâinile mici prin mâlul rece, plin de alge și scoatem toată vegetația aceea putrezită.

Firul de apă răzbate ca o rază urmând drum spre marginea cimentului.

Apoi, se îndreaptă ca un om obosit spre firul de apă al pârâului. Susură vesel, parcă mulțumindu-ne.

Pe vremea aceea încă nu auzisem despre povestea lui Ion Creangă cu Fata babei și Fata moșului.

Nici nu știam pe atunci că de fapt scriam și noi o pagină de poveste.

Suntem murdari și obosiți dar încă nu am terminat treaba.

Săpăm brazde late de iarbă proaspătă și îl căptușim ca să reziste malurile mai mult.

Ne oglindim cu toții în apa izvorului.

De acolo, din adânc, ne privesc curioase trei capete de copii, stropiți de mâl și murdari de alge pe hăinuțele sărăcăcioase. Devenim serioși. Atât de serioși încât ne permitem o discuție mistică.

-Se spune că în seara de Sfântul Andrei, dacă aprinzi la miezul nopții o lumânare și cobori cu ea la izvor ca să te uiți în oglinda lui, îți vezi partea, adică pe acela cu care te căsătoreşti, spune Nuțica foarte serioasă.

-Izvorul este ca o viață, spune și Nelu, și ca să îl ai trebuie să îl îngrijești.

-Da` voi ştiți ce spune mama? că nici o apă nu e mai bună decât cea băută din paharul de sticlă. Hai până acasă. Dacă găsim, aducem aici un pahar și o lăsăm pe Zâna Apelor să îl păzească.

Zis și făcut.

În toată vara aceea, coboram cu toții, în fiecare dimineață la izvor, ca să vedem dacă mai trăiește.

Izvorul ne aștepta, susurând plin de recunoștință. ne oferea generos porția de apă cristalină și rece.

În următorul an, prietenii mei au plecat împreună cu familia la Bragadiru, la o ferma de animale și au părăsit casa părintească.

Curtea vecinilor mei devenise un un loc plin de tristețe, Izvorul devenise un morman de mâl și nu am mai avut curajul să îl curăț. chiar dacă mă striga cu gura unui un  aflat dincolo de celălalt Mal.

După ani și ani, m-am întors în sat. Am coborât în fugă pe cărarea cu păpușoi.

Izvorul dispăruse.

Doar ierburi străine și tăioase îmi zgâriau tălpile, întrebându-se mirate cine e străina care le încalcă sălbăticia apelor .

Cimentul nu mai avea stâlpii care ne ajutau ca loc de joacă. Totul devenise o ruină părăsită și zgrunțuroasă.

Pârâul era invadat de ierburi murdare. Copiii satului dispăruseră după perdeaua nevăzută a unui alt timp.

Glasurile prietenilor mei parcă mai răsunau cristaline și curate, ca niște clopoței uitați pe o sârmă...

Din urmă, doar norul prafului de pe amintiri îmi mai traversa trupul condamnându-l la neuitare.

Holera

O poveste de-a mamei mi-a rămas adânc înfiptă în minte şi m-a urmărit de-a lungul vieţii, întrebându-mă uşor nedumerită, dacă ceea ce ne-a povestit ea de nenumeroase ori a fost adevărat sau o simplă închipuire.
Şi parcă insistenţa aceea a ei s-a cerut povestită, s-a cerut ieşită din oglinda amintirilor mele şi aşternută, într-un ceas de seară, în miezul unor rânduri de care nu mă pot desprinde.
Când erau serile cristaline, liniştite şi înstelate, ea ne strângea laolaltă şi începea cu aceeaşi poveste:
- Să fi avut vreo 12 ani. Era printr-o sâmbătă de toamnă şi mergeam la târg, la Săveni, cu o căruţă, aşa cum mergea toată lumea din sat, pentru că mă trimisese moş Palade cu ulei de răsoare, ca să îl vând, să facem un ban şi să ne cumpărăm câte ceva prin gospodărie.
Cum spuneam, eram într-o căruţă plină ochi de oameni: moş Costică Şobârneţ, moş Pălăghianu, Mătuşa Grapina, moş Pânzaru, nici nu mai ştiu câţi mai erau. Tot vorbeam noi, tot râdeam, ba de una, ba de alta, când deodată am râmas înlemniţi de ceea ce vedeam înaintea noastră.
Prin Ştiubeni, dintr-o dată, a apărut parcă de nicăieri o arătare aşa de ciudată că ne-a îngheţat sângele în vine tuturora. Ce era? Doamne, iartă-mă! Era un fel de femeie îmbrăcată cu o cămeşă lungă, curată, albă ca zăpada, din in, cusută cu flori negre şi cu o cartinţă ţesută în stative, cu un brâu strâns la mijloc.
De departe parcă era o Sfântă din poveştile pe care mi le spunea Mătuşa Pălădoaia când eram mică, dar când a ajuns lângă căruţă am văzut-o aşa cum vă văd pe voi. Şi era ca neoamenii. De sub catrinţă îi ieşeau nişte picioare subţiri ca de oaie, terminate cu copite, iar mâinile le ţinea înainte şi le avea întoarse în jos de la încheietură.
Atunci ,am băgat noi de seamă că de fapt nici mâinile nu erau mâini, ci erau nişte cioturi ca picioarele de oaie şi se terminau tot cu nişte copite .
La aşa arătare nu ne-am aşteptat niciunul, mai ales noi, cei mici, că tocmai ce ne spăimântasem de vorbele bătrânilor care, pe drum, ne povesteau întruna întâmplări despre Holeră. Credeam că-s poveşti de ale lor.
Şi ziceau că s-o auzit, din om în om, că Holera ar umbla totă ziua prin sate, pe uliţe şi uneori chiar intră în casele oamenilor ca să le ceară de mâncare.
Lumea îi dădeau de frică, dar ea nu mulţumea niciodată şi lasă în urmă numai inimi împietrite şi negre de supărare, că dacă alegea şi intra într-o casă, toţi copiii acelor oameni mureu de holeră.
-Era un fel de bătaie de soartă, un fel de păcate care se abăteau asupra creştinilor acelora, ziceau bătrânii şi îşi făceau cruce, scuipându-şi în sân de ,,ducă-se pe pustii,,.
-Doamne, păzeşte-ne şi ne apără, murmurau ei.
-Când am văzut-o, continua mama, nimeni nu a scos un cuvânt, am stat înlemniţi cu toţii şi ne-am uitat la dânsa ca stanele de piatră. Aşteptam fără de grai să vedem cum s-o termina povestea asta.
Ea nici nu s-a uitat la noi, de parcă nu ne vedea. Mergea aşa, de parcă nici nu ştia unde-i sau încotro anume o duce Dumnezeu.
Deodată, cum a luat-o pe lângă căruţă, am văzut-o clar cum se urca înspre cer şi se destrăma încet, înceeet, ca un fum albăstrui.
După ce a dispărut de tot, cei bătrâni ne-au întrebat pe noi, cei mai mici, dacă am văzut asta, parcă vroiau să se convingă că n-a fost doar o închipuire de-a lor. Am dat din cap că da, am văzut-o cu toţii. Nu mai aveam nici grai. Ne simţeam mâinile şi picioarele de lemn. Cred că nu aş fi putut să fac vreun pas de frică.
Mă simţeam paralizată şi chiar am început să-mi mişc uşor mâinile, picioarele, capu`, să vedem dacă mai pot să mă urnesc din loc, dacă nu cumva m-a înlemnit aşa cum povesteau oamenii că face Holera, dacă o superi.
-Taci, Lenţă, cu poveştile astea că-i sperii pe ăştia mici...O fi fost o femeie necăjită şi voi nu aţi întrebat-o măcar: hei, lele, cine eşti? De unde vii şi unde te duci? Vi s-o părut...
-Doamne, Niculai, da` moş Costache Şobârneţ e om bătrân şi serios, încă trăieşte. Întreabă-l! Doar nu-s nebună. Mi-aduc aminte că toţi au început să vorbească şi să se mire şi ne-o zis nouă, celor mici: asta a fost Holera. Să nu uitaţi niciodată, cât îţî trăi! Uite, aţi văzut ce nu o să vadă multă lume vreodată. Ne mai ziceau ei că de la o vreme, de când lumea s-o înrăit, Holera tot apare pe pământ, pe drumuri, pentru că o tot trimite Dumnezeu să vadă ce mai fac oamenii. Acuma de ce-o fi dispărut aşa, de ce s-o fi urcat la cer, nu ştiu. Dar îmi amintesc, aşa, ca prin vis cum moş Pălăghianu, când a văzut-o, ne făcea semn nouă, copiilor, cu degetu` pe gură să nu vorbim, că ar fi vorbit odată cineva cu ea şi o rămas fără grai.
-Apoi, poate era bine să vorbeşti tu cu dânsa, Lenţă, că tu şi aşa vorbeşti prea mult, râdea hâtru moşul Niculae, fratele mai mic al mamei.
-Eeeii, Niculai, tu numai să râzi de om ştii, se supăra mama, dar continuă povestea ei cu uleiul, cum l-a vândut, cum s-a târguit şi pentru ultimul bănuţ cu negustorii din târg, pentru că îl ştia pe moş Palade zgârcit şi cu pumnul cam greu.
-Las-o să spună . Ce ai tu cu ea? Ce, ea îi bucuroasă? Ce să facă dacă o născut-o mama când umblau copchii cu uratu`? îi lua apărarea sora ei mai mare, mătuşa Maria, Butnăriţa.
Mama avea o supărare faţă de mătuşa Maria, sora ei mai mare, pentru că în copilărie a fost adusă de ea şi lăsată la moş Palade, pentru totdeauna.

Avea, la vremea aceea vreo 5 ani şi tot aştepta să vină cineva să o ia ,,acasă,, în sat cu lumea, cum ne zicea mereu, dar n-a mai venit nimeni şi a trăit cu o adâncă durere şi cu un mare semn de întrebare, de ce a fost tocmai ea aleasă, de ce nu a avut loc lângă ceilalţi şi a fost condamnată la o viaţă străină într-un cătun izolat, slugă la doi bătrâni care nu întotdeauna şi-au arătat dragostea părintească, poate pentru că nici nu ştiau cum ar trebui să se poarte nişte părinţi adevăraţi.

Ea era dusă acolo să muncească, nu să se bucure de copilărie sau să se alinte cum se alintă copiii.

Toate astea le-am simţit din austeritatea cu care se purta mama cu noi, prin tonul ridicat cu care ni se adresa. Dar dincolo de aceste vorbe dure, ea a muncit mult ca să ne ştie undeva, departe de locurile care ei nu i-au plăcut şi mereu ne îndemna să învăţăm.
-Doamne, cât aţi învăţat şi tot nu ştiţi nimica! Dacă m-ar fi dat mai mult la şcoală moşu`, cred aş fi condus lumea, ne zicea ea înciudată când noi mai greşeam cu ceva.
Noi o îndrăgeam şi aşteptam cu sufletul la gură să ne mai povestească din amintirile ei, însă niciodată nu ne-a plictisit chiar dacă auzeam aceeaşi poveste de zeci de ori.
Ştia să spună lucrurile într-un anume fel, încât parcă uitai că ţi l-a mai spus de nenumărate ori.
Din perdeaua timpului chipul ei plecat mă priveşte o clipă, apoi dispare mulţumită că povestea ei cu Holera nu mai este o simplă închipuire. Că acea Holeră hidoasă a răzbătut cu mâinile ei întoarse, în mine, apoi, mi-a tropăit o vreme cu copitele-n suflet, făcându-mă să aştern aceste rânduri şi îndemnându-le să zboare, sus, până la ea, înspre zarea înaltă şi albastră. Acolo unde se nasc doar fluturi aurii cu trupuri de ape și izvoare.

Noaptea roşie

E masiv, are chipul ciudat şi un zâmbet nedesluşit i s-a întipărit pe buzele vinete...

E Ostiță...Lumea vorbește că era un băiat inteligent și învăța carte la oraș, dar a fost speriat într-o vacanță de un vânător beat care l-a alergat până acasă, amenințându-l cu pușca...
Pentru că îi știu povestea, sub nevolnicia lui, văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul.
La noi vine mereu o femeie care își șterge mereu ochii cu colţul unei basmale curată , de parcă acum a scos- dintr-o ladă lucioasă, încinsă cu o chingă de metal.

Femeia este de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită. E mama lui Ostiţă.
Plânge cu lacrimi curate care parcă trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.
-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești. Lacrimile ei coboară ușor pe dușumeaua noastră pe care tata o lustruia cu grijă (ca să nu putrezească) și femeia plânge, și plânge mocnit, dar parcă și sufletul ei se sfârșește, sfârâind ca o lumânare.
Tata se îmbracă și pornesc împreună.
Simt cum inima ei începe să crească. Trupul împuținat se îndreaptă..Vorbesc ceva, și tata îi zâmbește încurajator...

Noi, copiii, îl știm pe Ostiță și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată pe veci de a lui nebunie...

Uneori poartă mâinile la spate, privește în jos și râde hohotind. necontrolat..

Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de foarte aproape, din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor lui șovăielnici...apoi râsul. Un râs care ne îngheață inimile-n gât...
Unul, mai ager de picior, țâșnește deodată din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună.

Aleargă cu toții...Rămân împietrită. Nu știu ce să fac...Aproape am murit de frică, dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...Aud pașii lui în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic.
Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și abandonează fuga. Plâng de frică, plâng de milă, plâng de furie pentru că tovarășii nu m-au anunțat când trebuie să fugim, plâng pentru că există nebunie ...
Seara, în vis, Ostiţă îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul. Voce lui tuna. Ochii îi fulgeră străbătând văzduhul. Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic şi flămând, părăsit de haită...

Mama mă mângâie, îmi făcea cruce şi îmi şopteşte blând:
-Sșșșșt...Ai visat urât...Liniștește-te, dormi!...
Ea nu știe că-l necăjim pe nebun.
S-ar fi supărat. Ne povestea că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată, numai că bețivul de Wiking l-a speriat cu pușca și uite ce-a ajuns, săracul.
Tata îl liniștea mereu. Mă întrebam cum, şi de ce mătușa nu chema un om mai voinic.
Tata e un om obișnuit, de aceea îl așteptam cu frica în oase, răscolindu-mi stomacul.
Se întorcea spre seară...Tata era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați..Mă întrebam ce-i spunea tata ca să îl liniştească...
De fiecare dată ne aduce faguri de miere și miere de albine. O găleată plină. Noi mâncam cu noduri, gândindu-ne la necazul familiei lui. Niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bătrâna îi mulțumea, cu suflet curat.
După ce a murit tata, bătrâna ne tot vizita și plângea mereu...Îl plânge pe tata:

-Unde te-ai dus, Nică? Amu` se ia de piept cu moșneagu`, o să mi-l bage și pe el în mormânt...

Eram copil și mă întrebam: unde s-o fi dus tata? Dacă aș ști, l-aș chema să o ajute pe bătrână.
Dar de acolo, de dincolo nu se mai auzea nimic. O tăcere nepământeană a luat în stăpânire casa noastră.

În prima mea vacanță din anii de liceu, când m-am întors acasă, am aflat că a murit Ostiță...
Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte. El reprezenta copilăria mea înlănțuită.
Acum eram liberă...
Ce poți face cu o libertate neașteptată?

Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit, alergând în dreapta şi în stânga.
El era decorul sumbru al copilăriei mele.

Priveam luna care își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...

După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng copilăria, dar satul meu mirosea a pustiu și moarte şi frică nefirească mă înconjura din fiecare parte.

Aud ecouri, glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz. Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină. Ierburile aspre îmi încâlcesc picioarele, împiedicându-mă printre spini.

O, biet chip subjugat de nebunie, ce povară grea ai purtat pe umerii masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care ne-odihnește în sufletul meu?

Ruxandra, fiica mutului

Ştiam că o cheamă Ruxandra.

Era o fire închisă şi se arăta, câteodată, cu sfiială, de după gardul înalt din nuiele împletite. -E fata mutului, ziceau copiii mai mari. Aveti mare grijă să nu vă ţineţi de gardul mutului când plouă că cine ştie ce îi duce mintea să vă facă, poate o să vă rupă mâinile sau...o să vă scoată ochii, ciiine ştie? ne înspăimântau ei ca pe nişte neştiutori ,, de la câmp,, ce eram. Ajunşi în sat străin, păşeam tăcuţi spre şcoală. Păşeam, unul după altul, cu sfiială,pe uliţa îngustă, înfricoşaţi să nu ne audă sau să nu ne simtă muta, fiica mutului, care de la o vreme prinsese curaj şi ne tot arăta nişte semne ciudate, de dincolo de gard. Noi nu mai priveam în urmă, să vedem ce vrea, şi o luam la goană .

Nu ne opream decât atunci când ajungeam pe malul pârâului. Era locul unde ne simţeam în siguranţă şi unde ne cuprindea o adevărată linişte, pentru că zăream căsuţele mici din depărtare, de pe malul stâng al pârîului, înşirate ca nişte băbuţe cu chef de taclale.

Aici ne aşteptam unul pe altul până ne adunam cu toţii. Răsuflam din greu şi ne opream bătăile inimii, cu mâinile apăsate peste piepturi . Aşa, tăcuţi, urmam drumul peste imaş, ascultându-ne doar bătăile cadenţate ale cizmuliţelor de gumă vechi şi pe alocuri peticite. Ajungeam la puntea care ne ducea peste celălalt mal. Puntea eradestul de şubredă, cu scândurile lipsă pe alocuri şi călcam cu mare grijă să nu alunecăm şi noi în burta nesătulă a pârâului care îl înghiţise într-o zi de vara pe Dănuţ. Aveam în faţa ochilor aceleaşi imagini cu Dănuţ înecat şi parcă ni se ne împăienjeneau privirile. Era ca un film urât, bine întipărit pe creier care nu se mai putea şterge. -Oare sufletul lui Dănuţ o fi rămas aici, în iaz? întreba câte unul mai curajos şi mai curios din fire. -Spui prostii, replicam eu. Tata a pus făină şi apă pe masa din tindă, la priveghiul lui Dănuţ şi sufletul lui a venit în fiecare noapte, sub formă de pasăre şi a mâncat şi a băut tot.

Şi tot insistam, gândindu-mă cu drag la Dănuţ, copilul firav, cu ten bolnăvicios şi la pălărioara lui albă, care parcă plutea ca un îngeraş când venea pe la noi cu mama lui, tanti Mariţa, verişoara lui tata.

-Ne-a arătat tata urme de picioruşe de pasăre. Hmm, de ce să stea în iaz? Ce el avea păcate? S-a ridicat la cer şi a devenit îngeraş albastru. Aşa ne-a zis tata(deşi asta o scosesem de la mine, dar aduceam vorbele tatei drept dovadă, doar-doar mă vor crede tovarăşii mei, pe cuvânt). -Cuum? Oare sufletul e o pasăre? se mirau ei. Eu continuam să fabulez, arătându-mă expertă în poveştile de ,,suflet,,: -Păăăi, cum credeaţi? Sufletul e o pasăre. O pasăre cu penele de argint (născoceam pe moment). Uneori cântă dumnezeieşte. Daaa. Aşa cântă. Dar nu cântă pentru toţi, numai cei aleşi îl pot auzi... Copiii mă priveau ciudat şi rămâneau descumpăniţi o vreme pentru că nu mai auziseră niciodată despre cântecul sufletului,

Apoi, vreunul, ca să ne scoată din visare, striga: -Cine ajunge ultimul la marginea iziturii e un prooost!!! Şi ţine-te fugă... Bine-înţeles că am fost ,,proastă,, de multe ori, ca şi ceilalți copiii, dealtfel, Însă nu se supăra nimeni. Jocurile copilăriei mele erau drepte şi minunate.

Într-o zi, pe când ne întorceam acasă de la şcoală, a început să tune şi să fulgere deodată, aşa de tare, de ziceai că se despică cerurile. Eram cu toţii prin dreptul casei muţilor şi de frică ne-am furişat cu toţii în odăiţa de la intrare. Muţii s-au uitat la noi ca la nişte ciudăţenii, rotindu-se amândoi împrejurul nostru ca nişte păsări exotice, venite de foarte departe. Noi am înlemnit şi am muţit la rândul nostru de frică, aşteptam să ne facă ceva rău, să ne scoată ochii sau să ne smulgă braţele, dar deodată faţa li s-a înseninat şi fata mutului a dispărut, pentru un moment, în cealaltă odaie de unde s-a întors cu un coş plin cu prune coapte. Ruxandra zâmbea cu toată faţa ei de fiinţă neînţeleasă de nimeni. Zâmbea chiar frumos şi ne tot făcea semne scoţând acele sunete supraomeneşti pe care le scot muţii când vor să se facă mai repede înţeleşi. Noi mâncam forţat, mai mult de frică şi ne tot ghemuiam unii în alţii aşteptând să se limpezească cerul ca să putem porni înspre casele noastre. Din ziua aceea Ruxandra ne-a devenit prietenă devotată. Ieşea mereu la gard, aşteptându-ne, pe noi, copiii ,,de la câmp,,. ne împărţea zâmbete sincere şi prune coapte sau uscate. Ea a fost pentru mine un suflet frumos, închis într-un trup chinuit de femeie care nu ştia cum şi cui să îşi arate bucuriile şi bunătatea. Am mai trecut de câteva ori, după ce am terminat şcoala, prin satul cu pricina, însă am revăzut numai locul celor petrecute cândva.

În locul căsuţei albe, acoperită cu stuf, căsca gura nemiloasă timpul, înghiţind-o fără de regrete.

Pământul era negru şi neted, întins ca o rană deschisă în trupul amintirilor mele.

Da. Chiar acolo stătuse altădată, mândră, mică şi îngrijită, căsuţa muţilor. Am pierdut o lacrimă pe culoarul altor vremuri şi m-am simţit, pentru o clipă cât veşnicia, pasăre plutind pe deasupra mărilor pustii, asemenea unui pescăruş însângerat, sufletul lor adormit de timp, strigându-l.