bărbatul era firav, cu o mână anchilozată strânsă covrig, lângă pieptul scorojit.
îmi stârnea o milă aproape fizică.
îl întâlneam zilnic, pe izitura dărăpănată, care se ițea pe la mijlocul drumului meu spre casă.
își strângea cu mâna sănătoasă, sapa lângă trup, de parcă și-ar fi strâns, cu mare dragoste, o iubită imaginară, cu brațe moi, cu buzele cărnoase, roșiatice, gata să îl sărute pasional, cum poate nu a fost sărutat niciodată.
i se spunea ,,ciungul,,.
era blând, cu ochii apoși, bolnavi, mergea până la noi, la câmp, cât era vara de lungă, să își prășească via și grădina, pe care le moștenise de la părinți.
era singurul om din via căruia nu am furat niciodată.
când ne întâlneam, pe la mijlocul iziturii, între cele două maluri, ne priveam ca două păsări izgonite din propriile cuiburi.
îi purtasem, în neliniștita mea copilărie, un fățiș respect și mă gândeam că ar fi bine dacă m-aș preface într-o zână bună, mâcar pentru o secundă, să îi i-au mâna aceea subțiată de boală, să mi-o apropii de frunte și să i-o redau sănătoasă, ca pe o scumpă amintire, iar el, după ani și ani, să își amintească doar de fata aceea mică, îmbrăcată în rochița de stambă, decolorată, care i-a întors destinul.
anii treceau și eu revedeam neputincioasă fața uscățivă, brăzdată de boala și timp, cum se străvezește, până se volatilizează, se înalță la ceruri, ca un fum dens, înecăcios.
și din mâna lui moartă din naștere se ivea însăși Viața Femeie rumenă, vindecată, devenită ființă, cu degete care aveau ochi de fluture la extremități. cu vene albăstrui din care sângele clocotește, clocotește și coboară înspre cele două ape, legate de vechea izitură și le întunecă până se face noapte.
apoi stelele îi cresc în palme.
palmele îi devin poduri cu pilonii uriași.
cete de barbari trec peste dânsul și trupul ciungului începe să geamă cerând îndurare din mâna aceea nefirească, devenită peste legea firii.
visul mi s-a închis înapoia pleoapelor de cristal și timpul nu mi-a mai dat răgaz.
niciodată nu m-am întrebat unde a dispărut omul acela, cu ochii lui de înger și de ce a lăsat să-i viețuiască peste apele învolburate doar mâna, întristată ca o amintire sufocată într-o vitrină igrasioasă și umedă.
îmi stârnea o milă aproape fizică.
îl întâlneam zilnic, pe izitura dărăpănată, care se ițea pe la mijlocul drumului meu spre casă.
își strângea cu mâna sănătoasă, sapa lângă trup, de parcă și-ar fi strâns, cu mare dragoste, o iubită imaginară, cu brațe moi, cu buzele cărnoase, roșiatice, gata să îl sărute pasional, cum poate nu a fost sărutat niciodată.
i se spunea ,,ciungul,,.
era blând, cu ochii apoși, bolnavi, mergea până la noi, la câmp, cât era vara de lungă, să își prășească via și grădina, pe care le moștenise de la părinți.
era singurul om din via căruia nu am furat niciodată.
când ne întâlneam, pe la mijlocul iziturii, între cele două maluri, ne priveam ca două păsări izgonite din propriile cuiburi.
îi purtasem, în neliniștita mea copilărie, un fățiș respect și mă gândeam că ar fi bine dacă m-aș preface într-o zână bună, mâcar pentru o secundă, să îi i-au mâna aceea subțiată de boală, să mi-o apropii de frunte și să i-o redau sănătoasă, ca pe o scumpă amintire, iar el, după ani și ani, să își amintească doar de fata aceea mică, îmbrăcată în rochița de stambă, decolorată, care i-a întors destinul.
anii treceau și eu revedeam neputincioasă fața uscățivă, brăzdată de boala și timp, cum se străvezește, până se volatilizează, se înalță la ceruri, ca un fum dens, înecăcios.
și din mâna lui moartă din naștere se ivea însăși Viața Femeie rumenă, vindecată, devenită ființă, cu degete care aveau ochi de fluture la extremități. cu vene albăstrui din care sângele clocotește, clocotește și coboară înspre cele două ape, legate de vechea izitură și le întunecă până se face noapte.
apoi stelele îi cresc în palme.
palmele îi devin poduri cu pilonii uriași.
cete de barbari trec peste dânsul și trupul ciungului începe să geamă cerând îndurare din mâna aceea nefirească, devenită peste legea firii.
visul mi s-a închis înapoia pleoapelor de cristal și timpul nu mi-a mai dat răgaz.
niciodată nu m-am întrebat unde a dispărut omul acela, cu ochii lui de înger și de ce a lăsat să-i viețuiască peste apele învolburate doar mâna, întristată ca o amintire sufocată într-o vitrină igrasioasă și umedă.
