Așteptând un tren

Zorii se așezau azurii pe umerii obosiți ai unei nopti zbuciumate.
Trenurile lor păreau să nu mai vină.
Gândurile li s-au asezat alăturea pe șine, și păreau ca se pierd în dansul nebunesc al timpului…
Se priveau pe furiș și nu se mai recunoșteau, de parca cineva pus pe șotii le schimbase fețele. Nici nu știau că la cele doua capete de linii îi așteptau crucile încă mirosind a vopsea proaspătă.
Cruci care le aparțineau și care se asemănau de parcă au fost cioplite din trunchiuri gemene…
Și totuși mâinile lor erau atât de aproape, iar spațiul respira a libertate si a gol cum nu a mai mirosit niciodată…
A cui mâna trebuia să încerce căutarea? Ele, sleitele, stăteau cuminți, odihnindu-se de parcă cineva le-a încrustat adânc în palme cuvântul “interzis“.
Se priveau neputincioase și vinovate, frământându-și iluziile acelea care se îngrămădeau in colțul cel mai întunecat de vis dulceag risipit apoi în coșmar sleit de zvârcolire.
Și ea gândea încrezătoare : „poate ne-om regăsi cândva,în nopți lăptoase presărate cu  flori de tei și viață pofticioasă, cu incisivi pregătiți gata să muște ca dintr-un măr biblic al păcatului”.
Gândurile de pe șine s-au regăsit pentru un moment și au visat un vis cutremurător…A durat 2-3 secunde, cât durează visele visate de mulțimile șterse, comune…Dar era unic pentru că era visul lor…Și pentru că s-au împrietenit, acolo, departe, neștiut, în spațiul subconștientului, s-au sprijinit unul de altul, așezându-se cât mai comod pe șina metalică, lucioasă, întrebându-se din priviri unul pe altul dacă-i este bine.
În subconștient era plăcut si părea să le fie chiar bine…
Și atunci, au pornit hai-hui răscolindu-și unul altuia labirinturile neexplorate încă.
Recunoșteau locuri comune și ar fi vrut să alerge de mâna până la epuizare, cum o făceau in copilărie…sau să se țină strâns de mâini și să se învârtă amețitor ca doi tovarăși de joacă, nedespărțiți încă…
Apoi, să cadă osteniți și să simtă cum zboară alături, bătând cadențat din aripile proaspete și albastre. Doar aripile lor puteau fi așa de albastre, pentru că gândurile lor veneau dintr-un străfund neexplorat al zărilor virgine…
Dar el , cel adevărat, încă era aici, așteptând ca și ea un tren…Nu unul oarecare, ci un tren al grijilor pe care voia sa le transporte cât mai departe…
Trăsăturile lui se conturau obsesiv, apoi se estompau în umbră cețoasă…
Aaaa…Da…Acum își- amintea de el…Era povestea prințului cu părul bălai care nu îndrăznea să își înfrunte zmeul temnicer…și amândoi erau condamnați la suferință…
Dar ce, suferința nu era pentru oameni? Și își priveau drept în ochi sufletul recunoscându-și specia din care îndrăzneau să facă parte.
Mâna ei îi atinge tremurător obrazul și atingerea asta trezește în el o forța nebănuită…Parca ar vrea să o îndese în suflet…Dar sufletul lui era prea mic și ea nu voia să renunțe la aripi…Erau albastre și doar ele îi mai aminteau „zborul”.
Îl privea, mereu cu frica de a nu îl pierde.
Ar fi vrut să-i fure doar o clipa din viață pe care să și-o ascundă în buzunar. Apoi să fugă prin imensitatea viselor lui ca un copil desculț…și să râdă, să râdă, până se revarsă zorii peste ea. Să nu mai simtă durerea asta de sub coastă, de parcă cineva a pierdut-o într-un magazin de jucării, printre păpuși despletite, îmbrăcate în rochii de iluzii…
Ar fi vrut să treacă peste iernile albe si reci, peste toamnele uscate și pline de melancolie, peste verile năucitoare, peste primăverile flămânde și să renască ea un nou anotimp pentru ei…
Voia să nu-i mai pese de patina asta amăgitoare a timpului și să-și transforme clipa furată în veșnicie…
Privind chipul lui palid, o cuprinse spaima…Oare îi furase deja clipa? Nu era doar o închipuire?
Amândoi se înfricoșau de chipul hâd al spaimei…Niciunul nu voia să piardă…
Atunci la ce bun strădania, minciuna, fluviul acela de lacrimi revărsate, când trenurile oricum vor porni în direcții opuse?
La capăt îi așteptau crucile lor gemene. Și el gândea că poate au fost schimbate…Poate va purta crucea ei și ea nu va putea duce crucea lui…
Asta îl îngrijora cel mai mult, pentru că ea a reușit să locuiască în el mult timp și o cunoștea prea bine…Era fragilă și nevoitoare de lucruri apăsătoare… Nimeni…nimeni nu scapă de cruce, o încuraja el, dar măcar fiecare o duce pe a sa.
La ei, de ce s-au schimbat crucile?
Doamne, la ce folos atâta zbatere când el, oricum va urca cincizeci de trepte, iar ea va rămâne pe aceeași treaptă…deasupra cerului?
Câtă forfotă…
Se făcuse dimineața, și oamenii se mirau văzând cele două gânduri chircite pe șinele reci, obosite în așteptare…
De ce se adunau oamenii în gări?
De ce l-a cunoscut pe un peron anost de gara? Și de ce și-a lăsat gândul sprijinit de gândul lui, obosit și scrâșnind ca o șină sub apăsarea grea a poverii?
Oamenii se hrănesc mereu cu miere…își ostoiesc setea cu lapte…Sunt nemuritori…
Dar ei? De ce se temeau? Că altminteri s-ar fi întâlnit și ei pe unde se întâlnesc oamenii : în piețe, în vagoane, într-o cetate seculară…Au ales peronul șters și răvășit de milioane de pași repezi…prea tocit de alergare
Aici totul aleargă…totul se risipește.
Loc anost în care visele mor.
Fiecare se temea să nu rămână singur, sec, insignifiant, pentru că prezența celuilalt părea să aducă fiecăruia, în gând, vorbe pline de nuanțe, pline de miez, plăceri…
Liniștea începea să fie mâncată de gura haina a celor doua trenuri oarbe care pufneau a despărțire …
Încotro se îndreptau? Așa se întrebau din priviri, tacit.Și se mai întrebau dacă există cu adevărat Fericirea. P mai zărise vreodată Cineva alergând zăludă prin locurile astea lipsite de umbră sau e doar o poveste închipuită de alții?
....................................................................................................
Da .Era crucea lui.
Ea tot îi mai era dragă, și tot ar fi vrut să și-o îndese în suflet și să n-o mai lase sa plece de acolo vreodată. Dar sufletul lui nu se mai marea. Era tot prea mic pentru ea, și femeia asta care-i stătea gânditoare alături nu voia să renunțe la zborul ei printre stele…
Apoi s-a reașezat tăcerea…O tăcere calmă și liniștită contrastând puternic cu marea agitată a lăuntrului lor..
Cine era acest neașteptat prieten care va ajunge exact în locul opus unde-și va duce ea crucea?
De ce închipuise pentru ea filosofia lumii?
Umilită, și-a strâns la piept crucea și a simțit cum așchiile îi pătrund dureros pe sub unghii.
O privește cu evlavie ca pe o dezlegată taină, și o sărută.
Crucea parcă zvâcnește, deschizându-și larg ochii…