povestea lui Ion

satul mirosea a mosc.
vecinii mei întindeau plasele de sârmă:
-iarna asta, ziceau ei, n-o să ne mai scape. iarna, ziceau ei şi tot trăgeau cu ochiul în grădinile vecinilor.
-lasă-i măi, Ioane! ce-ai cu ei...nici slănină n-au mâncat, nici gura nu le pute.
-mama voastră de mârlani! mama voastră, striga Ion, fără să ştie ce îl supără mai tare.
-da ce, mă...la ei n-o veni Iarna?
-o veni, n-o veni,...Ion e al dracului de furios pe zilele prea luminoase.
-la ce o fi despărțit Dumnezeu întunericul de lumină, bombănea el filozofic, smotocindu-și în palmele asprite căciula de miel, cam roasă pe la margini, ce e drept.
de-a lungul apei, treceau norii, grămădindu-se unii în alţii, doar-doar l-or îmbuna pe Ion.
vecinii mei sunt de nerecunoscut, astăzi le-au crescut feţe noi, albe, cu privirile şterse şi roase.
uneori încerc să îmi găsesc, prin nisip, cărarea care m-a îndepărtat.
satul îşi întinde pânzele.
satul ăsta care se aşază cu mâinile pe genunchi, bătrânește.
cât de înţelept poate fi satul meu.
uitatul.
de dincolo de neguri, fumuri de nisip îi întunecă vedere. devine din ce în ce mai opac. satul meu.
-mama voastră de nehaliți, strigă Ion cu aceeași furie neînțeleasă! da` ce mă? ce?? se tot rățoia el nu știu cui.
-lasă mă, Ioane! mai bine întinde-ţi plasele de sârmă. Iarna asta n-o să-ţi mai scape.
Ion pare mai înțelept în altă piele, de orășean .  nici slănină nu mănâncă  dar nici gura nu îi miroase, ce e drept, e drept.  în rest le-om duce toate fiecare după cum om putea.