pe o aripa de timp

Neculcea- sat de amintiri şi de poveste.

loc încremenit pe o aripă de timp.

Îmi petrec mâinile peste umerii de piatră.

Același 15 august mult așteptat întinde spre mine o mână invizibilă.

Din ungherele memoriei mele adormite amintirile uitate mă cuprind ca pe trunchiul unui arbore dezrădăcinat.

Ştiu că e mult de atunci.

Mi se pare că umbra cerului mi-a acoperit gândul.

Parada hăinuțelor noi trebuie să reînceapă.

Chiar dacă trăim la o margine de lume, suntem frumos îmbrăcați.

,,Copiii trebuie înnoiți de Paște, de Sânzâiene și de Sântămărie,, spun părinții, trudind în arșița unor veri arzătoare pentru asta. Hăinuţele noi ar trebui să ne aducă mult noroc. Ne înnoim odată cu ele sufletele şi ne curăţim de păcate.

Prin pantofiorii mei aproape că se vede cerul ca un vortex ce îmi aspiră partea necurată.

Tata ne îmbracă întptdeauna frumos,frumos pe totţi.

Ne mândrim prin sat cu hăinuţele noastre.

Ne parfumăm cu esențe pure, de dincolo de timp,..

Un parfum de albăstrele cumpărat de la târg inundă parte adumbrită din noi și întreaga casă pare că reînviază cu aceeași voiciune de altădată...

Ce poate fi mai de aşteptat la Poarta Timpului decât un tată iubitor.

Acum, merg singură şi înfricoşată. trebuie să trec puntea îngustă a pârâului.

Dar chiar singurătatea îmi împrumută nişte aripi ţesute din fire de timp.

,,Unde-i cea mica? întreabă neliniștit tata, căutându-mă prin mulțimea oamenilor colorați într-un verde-albăstrui,,.

,,Sigur cască gura pe undeva,, îi răspunde mama, puţin neliniştită.

,,Niciodată nu știi de unde să o iei, continua ea, cu aceeași voce arțăgoasă,,

Din cauza neascultării mele, nu prea eram pe placul mamei.

Eram , mereu, cea ,,ascunsă,, și căutările astea o oboseau.

În sfârșit, mă găsesc rezemată de un arbore cu frunzele de foc.

Priveam cum se aprinde, pe alocuri, cerul. Să fi fost asfinţitul?

,,Hai, uite, aici, în ogradă la domnul Emil, să facem o fotografie, zice tata.

Poate peste ani ai să o privești și o să îți amintești cu drag de clipa asta pe care chiar eu am să o leg, cu degetele mele de argint, la tine, în fereastră,,.

Şi mă privește, așa, ca și cum ar fi plecat de mult, de foarte mult...

-Aaaaacuuuuum! Zâmbiți cu toții!! strigă fotograful. O să aveți o amintire luminoasă, luminoasă..

Încremenesc într-o poziţie incomodă, chiar în mijlocul fotografiei.

Lumina mi se prelinge lin pe bărbie...

O privesc, buimăcită, ca pe o bală strălucită și nu îndrăzneam să mă mai mișc...

Dacă se mișcă totul?

Dacă ziua asta, atât de specială, ne va despărți?

,,Ne va despărți? întreb zorii.,,și zorii alunecă tangibil cu perdeaua stelelor căzute.

Din poza îngălbenită niște oameni încă tineri dar tdestul de riști, voalați, îmi bat cu pumnii în fereastră..

,,-Tu ai stins lumina?

,,-De ce ai stins-o???

În smoala nopții şi nălucile se sting...

Se sting, și eu am luat lumina după mine ca să reînflorească...