luni, 21 mai 2018

Mâinile


Mâinile acelea înfășurate în ierburi masive, umede îi cuprindeau obrajii lăsând în nări mirosul înțepător de alge putrezite.

O îndemnau, din când în când, să strige.


-Strigă! Cât poți de tare. Trebuie să strigi! Doar cei care strigă mai pot fi auziți...
Privea neîncrezătoare și nu vedea chipul, chipul de dincolo de voce...cine o îndemna?
Vedea aceleași mâini insistente care apăsau pe fața ei și simțea o durere ascuțită în ceafă.

O încătușau în căușul lor îndreptându-i capul spre cer.
-Vezi lumina? Nu te feri...lumina te caută. A obosit și te-a regăsit, azi. Hai! Înalță strigătul!

Cerul o să te asculte. Nu mai striga spre oameni. Prea multe zgomote false le-au tocit simțurile...au ochii astupați cu umbra vântului.

Nu te îngrijora, vânturile urlă doar la răscruci. Suntem pe malul mării. Oamenii ți-ar șterge strigătul sau l-ar zdrobi de maluri și l-ar preface-n țăndări.

Uneori ne înfuriem fără măsură și nu mai știm motivul...

Doar sângele albastu mai hrănește visele.

Tu ai nevoie de visul tău albastru ...scăldat la margine de lume.

Camera se îmbrăca de sărbătoare.

Lumina albă scălda lucrurile care încă n-au murit chiar dacă le-au plecat stăpânii.

În colțul cel mai întunecat se odihneau mâinile acelea înfășutare-n ierburi umede.

Acum, parcă dormeau aidoma copiilor sătui.
Apoi, se apropie de ea mergând pe vârful degetelor.

Le simte tot mâloase, stăruindu-i pe față, suflând aceleași vorbe gâjâite în ureche.
Era prizonieră în alb și strălucire în camera aceea scăldată până în tavan de valuri aspre de lumină.
Simțea în jur prezențe nevăzute, doar percepute de respirații sacadate și aburul de răsuflări o învăluia în așchie de vis-coșmar.

Încerca să-și elibereze fața, gâtul din stânsoare, dar mîinile îi amorțiseră ca în același coșmar când primejdia se apropie și ție îți înțepenesc încheieturile...
O fi o frântură din visul acela de astăvară...
A tras un colț din perdeaua de la geam și a privit luna care îi lăsa semne indescifrabile pe frunte.


I s-a făcut sete.

Gura îi ardea.

Ar fi băut și laptele de șarpe doar să-și mai ostoiască arsura aceea din gâtlej.

Îi era sete?

Sete de ce? de aer , de oameni, de nume, de omul acela care i-a privit în suflet când a crezut că noaptea îi e soră geamănă?


Își apăsa mâinile pe piept să țină acolo o durere...să nu mai plece.

Era durerea ei...
-Aaaa, Doamne, ce gânduri...Cum poți să mai privești în urmă? Când insul doar te amestecă prin troaca porcilor în lăturile din care se înfruptă veșnic?


Ce-o fi cu piatra asta așa de grea, așa de ascuțită, de-mi intră pe sub carne?
Adun puterile și o îndepărtez să pot ieși...o șterg cu palmele îmbășicate...citesc un nume...
e al meu...
Sleită, pornesc pe stăzi aproape alergând...
Privesc vitrinele...
Îmi văd doar mâinile.

Acele mâini înfășurate-n ierburi putrezite.

Ierburi înfăşurate în rădăcini

Neculcea- sat de amintiri şi de poveste.
loc încremenit pe o aripă de timp.




îmi petrec mâinile peste umerii de piatră.
același 15 august mult așteptat întinde spre mine o mână invizibilă.
din ungherele memoriei mele adormite amintiri mă cuprind ca pe un copil proaspăt îmbăiat.
e mult de atunci.
mi se pare că umbra cerului mi-a acoperit gândul.
parada hăinuțelor noi trebuie să reînceapă.
chiar dacă trăim la o margine de lume, suntem frumos îmbrăcați.
,,copiii trebuie înnoiți de Paște, de Sânzâiene și de Sântămărie,, spun părinții, trudind în arșița unor veri nemiloase.
prin pantofiorii mei se vede cerul ca un vortex ce își aspiră partea necurată.
tata ne îmbracă frumos,frumos.
 ne parfumăm cu esențe de dincolo de timp,..
un parfum de albăstrele cumpărat de la târg inundă parte adumbrită din noi și întreaga casă pare că reînviază cu aceeași voiciune de altădată...
ce poate fi mai adevărat decât un tată iubitor.
acum, merg singură şi înfricoşată. trebuie să trec puntea îngustă a pârâului.
singurătatea îmi dă aripi.
,,unde-i cea mica? întreabă neliniștit tata, căutându-mă prin mulțimea oamenilor colorați într-un verde-albăstrui,,.
,,cască gura pe undeva,, îi răspunde mama, puţin neliniştită.
,,niciodată nu știi de unde să o iei, continua ea, cu aceeași voce arțăgoasă,,
niciodată nu eram pe placul mamei.
eram cea ,,ascunsă,, și căutările astea o oboseau.
în sfârșit, mă găsesc rezemată de un arbore cu frunzele de foc.
 priveam cum se aprinde, pe alocuri, cerul. să fi fost asfinţitul?
,,hai, uite, aici, în ogradă la domnul Emil, să facem o fotografie, zice tata, peste ani o să o privești și o să îți amintești de clipa asta pe care eu am să o leg, cu degetele mele de argint, la tine, în fereastră,,.
și mă privește, așa, ca și cum ar fi plecat de mult, de foarte mult...

-aaaaaacuuuuum, zâmbiți cu toții!! strigă fotograful, o să aveți o amintire luminoasă, luminoasă...
lumina îmi curgea lin pe bărbie...
o priveam ca pe o bală strălucită și nu îndrăzneam să mă mai mișc...
dacă se mișcă totul?
dacă ziua asta, atât de specială, ne va despărți?
,,ne va despărți? întreb zorii.,,
și zorii alunecă tangibil cu perdeaua stelelor căzute.

din poza îngălbenită niște oameni triști, voalați, îmi bat cu pumnii în  piept...
,,-tu ai stins lumina? de ce ai stins-o???
în smoala nopții nălucile se sting...
Se sting, și eu am luat lumina după mine ca să îmi reînflorească...

Câteva informatii despre comuna natală



Acest Blog este  un pliant digital dedicat locurilor natale  din satul Neculcea,comuna Havârna judeţul Botoşani.


Câteva lucrurii despre acestă comună:
 Comuna Havârna este situată de o parte şi de alta a văii Başeului. În componenţa comunei intră 6 sate: Havârna, Gîrbeni, Tataraseni, Balinti, Galbeni şi Neculcea.
Prin satul Havârna, reşedinţa de comună, trece drumul judeţean ce leagă municipiul Dorohoi de oraşul Darabani.
Teritoriul comunei a fost locuit încă din neolitic, facând parte din aria de răspîndire a culturii
Cucuteni, urme ale acestei culturi fiind descoperite în raza satelor Havârna, Tataraseni şi Balinţişi Neculcea

Satele comunei sunt menţionate în documentele secolelor XV-XVI.
Locuitorii comunei Havârna sunt în majoritatea lor agricultori şi se ocupă cu cultivarea pământului şi creşterea animalelor.


Insula Bukovian  face parte  din  primele teritorii  de uscat  din continetul European  în perioada Devoian-Silurian (Jurasicul târziu).  Fiind  a  şasea insulă  ieşită de sub apele Oceanului Tethya care formează Continetul Europa şi  al doilea teritoriul  Românesc ieşit de sub apele Oceanului Tethy şi a al Deltei  cretacice Karponia,acum 30.000.000 milioane de ani. Inula  (reciful Bukovian ) este desprinsă din Estuarul Deva al Insulei Haţeg. Şi  împinsă de  mişcarea tectonică al apariţiei Munţilor Carpaţi  spre Eocen (perioada modernă a continetelor). 
Insula Reciful Bukovian  formează  Bucovina Istorică şi o parte din Maramureş. .După retragerea apelor Mării Tethys şi al Deltei Karponia  a lăsat în urmă un teritoriu semi-mlăştinos vulcanic ,cel actual al Daciei (României preistorice).



Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia (în engleză Cucuteni-Trypillian culture și ucraineană Трипільська культура), una dintre cele mai vechi civilizații din Europa. Plasată în partea central-estica a Europei acum aproximativ 7 000 ani.  In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.
 Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafata de 350 000 kilometri patrati, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei.


Un exemplu este Carul de luptă  vechi de 3200-2900 ani î.d. Hr .(î.e.n) descoperit la Balint -Neculcea în anul  1990 situl  din1976   .Artefactele sunt la Muzeele din Cernăuţi,Odessa şi Budapesta din nefericire. Este cel mai vechi car de luptă din Europa şi aparţine culturii Cucuteni  -Nekilteva (Neculce) Bronz.