luni, 19 august 2019

Noaptea roşie

A murit nebunul...

E masiv, are chipul tâmp și un rânjet de hienă i s-a întipărit pe buzele vinete...
E Ostiță...Lumea vorbește că era un băiat inteligent și învăța carte la oraș, dar a fost speriat într-o vacanță de un vânător beat care l-a alergat până acasă, amenințându-l cu pușca...
Pentru că îi știu povestea, sub hidoșenia lui, văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul schimonosit.
La noi vine mereu o femeie care își șterge mereu ochii cu un colț de basma curată , de parcă acum a scos- dintr-o ladă lucioasă, încinsă cu o chingă de metal.
Femeia este de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită.E mama nebunului.Plânge cu lacrimi curate și cristaline care întâi trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.
-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești. Lacrimile ei coboară ușor pe dușumeaua noastră pe cate tata o lustruiește cu grijă (ca să nu putrezească) și femeia plânge, și plânge, mocnit, dar parcă și sufletul ei se sfârșește, sfârâind ca o lumânare.
Tata se îmbracă și pornesc împreună...Simt cum inima ei începe să crească. Trupul împuținat se îndreaptă..Vorbesc și tata îi zâmbește încurajator...
Noi, copiii, îl știm pe Ostiță și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată pe veci de a lui nebunie...
Uneori poartă mâinile la spate , privește în jos și râde hohotind...
Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de foarte aproape, din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor lui șovăielnici...apoi râsul. Un râs necontrolat, demonic ne îngheață inimile-n gât...
Unul, mai ager de picior, țâșnește deodată din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună.
Aleargă cu toții...Rămân împietrită. Nu știu ce să fac...Aproape am murit de frică, dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...Apașii nebunului în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic...Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și nebunul abandonează fuga. Plâng de frică, plâng de milă, plâng de furie pentru că tovarășii nu m-au anunțat când trebuie să fugim, plâng pentru că există nebunie ...
Seara, în vis, nebunul îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul. Voce lui tuna. Ochii îi fulgerau străbătând văzduhul. Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic, flămând...
Mama mă mângâie și-mi făcea cruce: șșșșt...ai visat urât...liniștește-te, dormi!...Ea nu știe că-l necăjim pe nebun... s-ar fi supărat...Ne povestea că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată...numai că bețivul de Gheorghe , Wikingul l-a speriat cu pușca și uite ce-a ajuns...
Tata îl liniștea mereu...mă întrebam cum? și de ce mătușa nu chema un om mai voinic.Tata e un om obișnuit, dacă mi-l omoară ...Așteptam cu frica în oase, răscolindu-mi stomacul.
Se întorcea spre seară...era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați...știu că doar îi vorbea și îl privea blând și Ostiță se liniștea ca și cum cineva i-ar fi administrat o doza de calmant puternic...mereu mă întrebam ce-i spunea tata...
De fiecare dată ne aduce faguri de miere și multă miere de albine. O găleată plină. Noi mâncam cu nodul în gât.
Simțeam că vizitele astea pe tata îl epuizau...Niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bătrâna îi mulțumea, așa cum mulțumești Domnului, în fața unei icoane...
După ce a murit tata, bătrâna ne tot vizita și plângea mereu...Îl plânge pe tata:
-Unde te-ai dus, Nică? Amu` se ia de piept cu moșneagu`, o să mi-l bage și pe el în mormânt...
Eram copil și mă întrebam: unde s-o fi dus tata? Dacă aș ști, l-aș chema să o ajute pe bătrână.
De dincolo nu se mai auzea nimic. O tăcere nepământeană a luat în stăpânire casa noastră.
În prima mea vacanță de liceană, când m-am întors acasă, am aflat că a murit Ostiță...
Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte...Nebunul era copilăria mea înlănțuită...acum eram liberă...
Ce poți face cu o libertate neașteptată?
Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit...cu ochii flămânzi de pasăre de pradă...El era decorul sumbru al copilăriei mele...Oare își mai amintește cineva de el?
Priveam luna...Își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...
După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng copilăria, dar satul meu mirosea a pustiu și moarte...
Aud ecouri...glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz...Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină...Ierburile aspre îmi încâlcesc picioarele, împiedicându-mă printre spini.
O, biet chip sluțit de nebunie, ale cui păcate ancestrale le-ai purtat pe umeri-ți masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care neodihnește în sufletul meu?