Ruxandra, fiica mutului

Ştiam că o cheamă Ruxandra.

Era o fire închisă şi se arăta, câteodată, cu sfiială, de după gardul înalt din nuiele împletite. -E fata mutului, ziceau copiii mai mari. Aveti mare grijă să nu vă ţineţi de gardul mutului când plouă că cine ştie ce îi duce mintea să vă facă, poate o să vă rupă mâinile sau...o să vă scoată ochii, ciiine ştie? ne înspăimântau ei ca pe nişte neştiutori ,, de la câmp,, ce eram. Ajunşi în sat străin, păşeam tăcuţi spre şcoală. Păşeam, unul după altul, cu sfiială,pe uliţa îngustă, înfricoşaţi să nu ne audă sau să nu ne simtă muta, fiica mutului, care de la o vreme prinsese curaj şi ne tot arăta nişte semne ciudate, de dincolo de gard. Noi nu mai priveam în urmă, să vedem ce vrea, şi o luam la goană .

Nu ne opream decât atunci când ajungeam pe malul pârâului. Era locul unde ne simţeam în siguranţă şi unde ne cuprindea o adevărată linişte, pentru că zăream căsuţele mici din depărtare, de pe malul stâng al pârîului, înşirate ca nişte băbuţe cu chef de taclale.

Aici ne aşteptam unul pe altul până ne adunam cu toţii. Răsuflam din greu şi ne opream bătăile inimii, cu mâinile apăsate peste piepturi . Aşa, tăcuţi, urmam drumul peste imaş, ascultându-ne doar bătăile cadenţate ale cizmuliţelor de gumă vechi şi pe alocuri peticite. Ajungeam la puntea care ne ducea peste celălalt mal. Puntea eradestul de şubredă, cu scândurile lipsă pe alocuri şi călcam cu mare grijă să nu alunecăm şi noi în burta nesătulă a pârâului care îl înghiţise într-o zi de vara pe Dănuţ. Aveam în faţa ochilor aceleaşi imagini cu Dănuţ înecat şi parcă ni se ne împăienjeneau privirile. Era ca un film urât, bine întipărit pe creier care nu se mai putea şterge. -Oare sufletul lui Dănuţ o fi rămas aici, în iaz? întreba câte unul mai curajos şi mai curios din fire. -Spui prostii, replicam eu. Tata a pus făină şi apă pe masa din tindă, la priveghiul lui Dănuţ şi sufletul lui a venit în fiecare noapte, sub formă de pasăre şi a mâncat şi a băut tot.

Şi tot insistam, gândindu-mă cu drag la Dănuţ, copilul firav, cu ten bolnăvicios şi la pălărioara lui albă, care parcă plutea ca un îngeraş când venea pe la noi cu mama lui, tanti Mariţa, verişoara lui tata.

-Ne-a arătat tata urme de picioruşe de pasăre. Hmm, de ce să stea în iaz? Ce el avea păcate? S-a ridicat la cer şi a devenit îngeraş albastru. Aşa ne-a zis tata(deşi asta o scosesem de la mine, dar aduceam vorbele tatei drept dovadă, doar-doar mă vor crede tovarăşii mei, pe cuvânt). -Cuum? Oare sufletul e o pasăre? se mirau ei. Eu continuam să fabulez, arătându-mă expertă în poveştile de ,,suflet,,: -Păăăi, cum credeaţi? Sufletul e o pasăre. O pasăre cu penele de argint (născoceam pe moment). Uneori cântă dumnezeieşte. Daaa. Aşa cântă. Dar nu cântă pentru toţi, numai cei aleşi îl pot auzi... Copiii mă priveau ciudat şi rămâneau descumpăniţi o vreme pentru că nu mai auziseră niciodată despre cântecul sufletului,

Apoi, vreunul, ca să ne scoată din visare, striga: -Cine ajunge ultimul la marginea iziturii e un prooost!!! Şi ţine-te fugă... Bine-înţeles că am fost ,,proastă,, de multe ori, ca şi ceilalți copiii, dealtfel, Însă nu se supăra nimeni. Jocurile copilăriei mele erau drepte şi minunate.

Într-o zi, pe când ne întorceam acasă de la şcoală, a început să tune şi să fulgere deodată, aşa de tare, de ziceai că se despică cerurile. Eram cu toţii prin dreptul casei muţilor şi de frică ne-am furişat cu toţii în odăiţa de la intrare. Muţii s-au uitat la noi ca la nişte ciudăţenii, rotindu-se amândoi împrejurul nostru ca nişte păsări exotice, venite de foarte departe. Noi am înlemnit şi am muţit la rândul nostru de frică, aşteptam să ne facă ceva rău, să ne scoată ochii sau să ne smulgă braţele, dar deodată faţa li s-a înseninat şi fata mutului a dispărut, pentru un moment, în cealaltă odaie de unde s-a întors cu un coş plin cu prune coapte. Ruxandra zâmbea cu toată faţa ei de fiinţă neînţeleasă de nimeni. Zâmbea chiar frumos şi ne tot făcea semne scoţând acele sunete supraomeneşti pe care le scot muţii când vor să se facă mai repede înţeleşi. Noi mâncam forţat, mai mult de frică şi ne tot ghemuiam unii în alţii aşteptând să se limpezească cerul ca să putem porni înspre casele noastre. Din ziua aceea Ruxandra ne-a devenit prietenă devotată. Ieşea mereu la gard, aşteptându-ne, pe noi, copiii ,,de la câmp,,. ne împărţea zâmbete sincere şi prune coapte sau uscate. Ea a fost pentru mine un suflet frumos, închis într-un trup chinuit de femeie care nu ştia cum şi cui să îşi arate bucuriile şi bunătatea. Am mai trecut de câteva ori, după ce am terminat şcoala, prin satul cu pricina, însă am revăzut numai locul celor petrecute cândva.

În locul căsuţei albe, acoperită cu stuf, căsca gura nemiloasă timpul, înghiţind-o fără de regrete.

Pământul era negru şi neted, întins ca o rană deschisă în trupul amintirilor mele.

Da. Chiar acolo stătuse altădată, mândră, mică şi îngrijită, căsuţa muţilor. Am pierdut o lacrimă pe culoarul altor vremuri şi m-am simţit, pentru o clipă cât veşnicia, pasăre plutind pe deasupra mărilor pustii, asemenea unui pescăruş însângerat, sufletul lor adormit de timp, strigându-l.