Holera

O poveste de-a mamei mi-a rămas adânc înfiptă în minte şi m-a urmărit de-a lungul vieţii, întrebându-mă uşor nedumerită, dacă ceea ce ne-a povestit ea de nenumeroase ori a fost adevărat sau o simplă închipuire.
Şi parcă insistenţa aceea a ei s-a cerut povestită, s-a cerut ieşită din oglinda amintirilor mele şi aşternută, într-un ceas de seară, în miezul unor rânduri de care nu mă pot desprinde.
Când erau serile cristaline, liniştite şi înstelate, ea ne strângea laolaltă şi începea cu aceeaşi poveste:
- Să fi avut vreo 12 ani. Era printr-o sâmbătă de toamnă şi mergeam la târg, la Săveni, cu o căruţă, aşa cum mergea toată lumea din sat, pentru că mă trimisese moş Palade cu ulei de răsoare, ca să îl vând, să facem un ban şi să ne cumpărăm câte ceva prin gospodărie.
Cum spuneam, eram într-o căruţă plină ochi de oameni: moş Costică Şobârneţ, moş Pălăghianu, Mătuşa Grapina, moş Pânzaru, nici nu mai ştiu câţi mai erau. Tot vorbeam noi, tot râdeam, ba de una, ba de alta, când deodată am râmas înlemniţi de ceea ce vedeam înaintea noastră.
Prin Ştiubeni, dintr-o dată, a apărut parcă de nicăieri o arătare aşa de ciudată că ne-a îngheţat sângele în vine tuturora. Ce era? Doamne, iartă-mă! Era un fel de femeie îmbrăcată cu o cămeşă lungă, curată, albă ca zăpada, din in, cusută cu flori negre şi cu o cartinţă ţesută în stative, cu un brâu strâns la mijloc.
De departe parcă era o Sfântă din poveştile pe care mi le spunea Mătuşa Pălădoaia când eram mică, dar când a ajuns lângă căruţă am văzut-o aşa cum vă văd pe voi. Şi era ca neoamenii. De sub catrinţă îi ieşeau nişte picioare subţiri ca de oaie, terminate cu copite, iar mâinile le ţinea înainte şi le avea întoarse în jos de la încheietură.
Atunci ,am băgat noi de seamă că de fapt nici mâinile nu erau mâini, ci erau nişte cioturi ca picioarele de oaie şi se terminau tot cu nişte copite .
La aşa arătare nu ne-am aşteptat niciunul, mai ales noi, cei mici, că tocmai ce ne spăimântasem de vorbele bătrânilor care, pe drum, ne povesteau întruna întâmplări despre Holeră. Credeam că-s poveşti de ale lor.
Şi ziceau că s-o auzit, din om în om, că Holera ar umbla totă ziua prin sate, pe uliţe şi uneori chiar intră în casele oamenilor ca să le ceară de mâncare.
Lumea îi dădeau de frică, dar ea nu mulţumea niciodată şi lasă în urmă numai inimi împietrite şi negre de supărare, că dacă alegea şi intra într-o casă, toţi copiii acelor oameni mureu de holeră.
-Era un fel de bătaie de soartă, un fel de păcate care se abăteau asupra creştinilor acelora, ziceau bătrânii şi îşi făceau cruce, scuipându-şi în sân de ,,ducă-se pe pustii,,.
-Doamne, păzeşte-ne şi ne apără, murmurau ei.
-Când am văzut-o, continua mama, nimeni nu a scos un cuvânt, am stat înlemniţi cu toţii şi ne-am uitat la dânsa ca stanele de piatră. Aşteptam fără de grai să vedem cum s-o termina povestea asta.
Ea nici nu s-a uitat la noi, de parcă nu ne vedea. Mergea aşa, de parcă nici nu ştia unde-i sau încotro anume o duce Dumnezeu.
Deodată, cum a luat-o pe lângă căruţă, am văzut-o clar cum se urca înspre cer şi se destrăma încet, înceeet, ca un fum albăstrui.
După ce a dispărut de tot, cei bătrâni ne-au întrebat pe noi, cei mai mici, dacă am văzut asta, parcă vroiau să se convingă că n-a fost doar o închipuire de-a lor. Am dat din cap că da, am văzut-o cu toţii. Nu mai aveam nici grai. Ne simţeam mâinile şi picioarele de lemn. Cred că nu aş fi putut să fac vreun pas de frică.
Mă simţeam paralizată şi chiar am început să-mi mişc uşor mâinile, picioarele, capu`, să vedem dacă mai pot să mă urnesc din loc, dacă nu cumva m-a înlemnit aşa cum povesteau oamenii că face Holera, dacă o superi.
-Taci, Lenţă, cu poveştile astea că-i sperii pe ăştia mici...O fi fost o femeie necăjită şi voi nu aţi întrebat-o măcar: hei, lele, cine eşti? De unde vii şi unde te duci? Vi s-o părut...
-Doamne, Niculai, da` moş Costache Şobârneţ e om bătrân şi serios, încă trăieşte. Întreabă-l! Doar nu-s nebună. Mi-aduc aminte că toţi au început să vorbească şi să se mire şi ne-o zis nouă, celor mici: asta a fost Holera. Să nu uitaţi niciodată, cât îţî trăi! Uite, aţi văzut ce nu o să vadă multă lume vreodată. Ne mai ziceau ei că de la o vreme, de când lumea s-o înrăit, Holera tot apare pe pământ, pe drumuri, pentru că o tot trimite Dumnezeu să vadă ce mai fac oamenii. Acuma de ce-o fi dispărut aşa, de ce s-o fi urcat la cer, nu ştiu. Dar îmi amintesc, aşa, ca prin vis cum moş Pălăghianu, când a văzut-o, ne făcea semn nouă, copiilor, cu degetu` pe gură să nu vorbim, că ar fi vorbit odată cineva cu ea şi o rămas fără grai.
-Apoi, poate era bine să vorbeşti tu cu dânsa, Lenţă, că tu şi aşa vorbeşti prea mult, râdea hâtru moşul Niculae, fratele mai mic al mamei.
-Eeeii, Niculai, tu numai să râzi de om ştii, se supăra mama, dar continuă povestea ei cu uleiul, cum l-a vândut, cum s-a târguit şi pentru ultimul bănuţ cu negustorii din târg, pentru că îl ştia pe moş Palade zgârcit şi cu pumnul cam greu.
-Las-o să spună . Ce ai tu cu ea? Ce, ea îi bucuroasă? Ce să facă dacă o născut-o mama când umblau copchii cu uratu`? îi lua apărarea sora ei mai mare, mătuşa Maria, Butnăriţa.
Mama avea o supărare faţă de mătuşa Maria, sora ei mai mare, pentru că în copilărie a fost adusă de ea şi lăsată la moş Palade, pentru totdeauna.

Avea, la vremea aceea vreo 5 ani şi tot aştepta să vină cineva să o ia ,,acasă,, în sat cu lumea, cum ne zicea mereu, dar n-a mai venit nimeni şi a trăit cu o adâncă durere şi cu un mare semn de întrebare, de ce a fost tocmai ea aleasă, de ce nu a avut loc lângă ceilalţi şi a fost condamnată la o viaţă străină într-un cătun izolat, slugă la doi bătrâni care nu întotdeauna şi-au arătat dragostea părintească, poate pentru că nici nu ştiau cum ar trebui să se poarte nişte părinţi adevăraţi.

Ea era dusă acolo să muncească, nu să se bucure de copilărie sau să se alinte cum se alintă copiii.

Toate astea le-am simţit din austeritatea cu care se purta mama cu noi, prin tonul ridicat cu care ni se adresa. Dar dincolo de aceste vorbe dure, ea a muncit mult ca să ne ştie undeva, departe de locurile care ei nu i-au plăcut şi mereu ne îndemna să învăţăm.
-Doamne, cât aţi învăţat şi tot nu ştiţi nimica! Dacă m-ar fi dat mai mult la şcoală moşu`, cred aş fi condus lumea, ne zicea ea înciudată când noi mai greşeam cu ceva.
Noi o îndrăgeam şi aşteptam cu sufletul la gură să ne mai povestească din amintirile ei, însă niciodată nu ne-a plictisit chiar dacă auzeam aceeaşi poveste de zeci de ori.
Ştia să spună lucrurile într-un anume fel, încât parcă uitai că ţi l-a mai spus de nenumărate ori.
Din perdeaua timpului chipul ei plecat mă priveşte o clipă, apoi dispare mulţumită că povestea ei cu Holera nu mai este o simplă închipuire. Că acea Holeră hidoasă a răzbătut cu mâinile ei întoarse, în mine, apoi, mi-a tropăit o vreme cu copitele-n suflet, făcându-mă să aştern aceste rânduri şi îndemnându-le să zboare, sus, până la ea, înspre zarea înaltă şi albastră. Acolo unde se nasc doar fluturi aurii cu trupuri de ape și izvoare.