Să nu mă omori! (proză suprarealistă)

,,vreau să trăiești, i-am zis femeii de argint, să nu mă omori, abia acum îmi place să trăiesc,,

părea nefiresc glasul meu. tunat și în același timp stins. nici eu nu mi-l mai puteam recunoște.

și ea m-a privit chiar așa, ascunzându-și singurătatea în palme. simțeam cum se zbate în inimă de copil. dar pentru o clipă am simțit-o cum se întărește. pentru-o clipa a aprins doar pentru mine cerul.

eu eram acolo, acoperit cu o mantie de timp.

s-a mai liniștit.

limpede și curată, limba mea se scurgea prin văgăuni ca o vâltoare în pârâuri de fum.

nălucile nopții ne legănau, șoptindu-ne tainele lumii.

am văzut cum trupul i se întuneca, ca un făuritor prea solicitat. am aruncat în ea cu bulgări de lumini să o trezesc din amorțiri.

cu ea îmi dispărea o lume.

,,sunt aici, s-a zbătut pleoapa ei ca o liniște de ape,,.

,,e aici, am gândit răsucind în degete firele de nisip,,.

știam că în curând se va închide trapa timpului dezgolindu-i obrazul mușcat de sori pustii.

probabil își îngropase deja umbra peste pădurile virgine.

.......................................................................................................................................

o lume reclădită gând cu gând și nimeni nu m-ar mai putea recunoaște.

călător în ținuturi însetate. armă și foc peste o adunătură de otrăvuri.

cine ar putea să ne scuture de păcate?

pomi cu florile adânci și atârnate?

oameni cu mâinile aplecate, despicați?

amestecată cu o pulbere fină, mâna mea a început să o caute.

în așternutul nopții, i-am găsit doar urma: proaspătă, mirosind a zile.

doar o amintire pribegită agățată de a mea mantie îi mai poposește alene pe genele încărcate.

surâsul ei cald, mâna mea flămândă- armă și zâmbet amestecat.

scut? sau piept străpuns până la rădăcini?

strigătul meu se ridica măreț ca un abur cenușiu spre a mă purifica.

eliberam prin porii mei aprinși pe ea, acea parte din mine ascunsa clipelor deșarte.

strigăt fără de cuvânt, glăsuire fără de ecou.

gura mea parcă își căuta o nouă gură prin care să reverse flăcări.

flacără? sau plumb?

atunci am presupus că se deschide cerul.

îngerii coborau cu săgețile în mână.

pașii mei s-au așternut peste pașii ei.

tăcerile mele au tulburat liniștea tăcerilor ei.

am tulburat pustiul.

placa de marmură s-a sfărâmat fluturi galbeni eliberând.

,,vreau să trăiești, i-am zis, nu vreau să mă omori,,.

sânii ei au tresărit. pântecele i s-a cambrat. părea o căprioară hăituită și am numit numele ei ,,durere,,.

ca și cum ar fi fost ,,durerea mea ascunsă,,.

și fața-i nevăzută, pe care eu credeam că o pierdusem, se contura,

se contura dibaci sub mâna imprecisă a unui gravor de suflete.

............................................................................................................

-am să mă plimb puțin, le-am zis unor călători indiferenți, mișcându-mi ochii după El-Ghepardul, cel din urmă sau cel de dinainte vis.

și iată, neprevăzutul!

stăteam alături ca două solitare umbre coborâte din pământ, într-o părăsire nesfârșită. desfăceam filele cărții pogorându-ne din întuneric pe raze de lumini, astupându-ne unul altuia golul de dincolo de oase, nepământeni și veșnici.

așteptam ca totul să se întâmple.

într-o bună cârmuire a legilor lumești simțeam cum limba de păianjen mă țesea muindu-și brațele și limba într-o apă fosforescentă și imponderabilă.

,,să nu mori,,auzi? mai distingeam eu sunete bizare prin miile de firide crescute pe sânul abrutizat al sorții,,!!!

Curs audio de limba engleza incepatori - Lectia 4

Eu-Evreul

Într-o lume neagră, ieșită de sub pana unui corb, mă simt ca un sâmbure de adevăr răsădit în imperiul de cenușă a lui Cain, Eu-Evreul, ca cel din urmă mohican, port pe umerii de granit durerea fățișă a unui neam ales.
ard o neputință cu sufletul în lagărele de la Auschwitz-Birkenaw. ma sting ca într-o nemiloasă fabrică a morţii şi îmi aduc tributul meu de sare.
cine suntem noi? de unde venim  şi încotro ne voi întoarce?
de ce trebuie să ne urască lumea? suntem aceleaşi făpturi pe care Le-a creat tot Dumnezeu.
un proces rejudecat ne-a oferit clemență.
de ce nu ar face asta şi restul lumii? citesc fără să vreau pe internet injurii adresate naţiei mele. Cât cunosc aceşti oameni din adevărurile supreme? De ce tot oamenii îşi arogă dreptul de a ne acuza. Omul e om, supus greşelilor, ca şi mine, ca şi voi. De unde vine ura faţă de un popor ales?
M-am născut ca voi toţi, fară să fiu întrebat dacă vreau să mă nasc, Dacă vreau să port un nume de evreu şi sânge de evreu, cu toate că sunt mândru de neamul meu.
Am iubit ca şi voi, fără să îmi justific alegerile făcute. Am urât ca şi voi, fără să dau cuiva socoteală pentru resentimentele mele.
viața mea e şi a fost un perpeptuu strigăt îndreptat înspre un capăt pe care nu l-am mai putut atinge.
îmi iubesc poporul care a învăţat, sinapsă cu sinapsă, ce înseamnă o durerere peste veacuri, acea durere fără de sfârşit.
am iubit şi iubesc o femeie pentru care am fost renegat, dezmoştenit, batjocorit, trădat şi umilit. şi nu am avut cui cere socoteală pentru asta. o mare de neputință m-a cuprins de după umeri şi nu mi s-a mai dezlipit până când nu am făcut eu gestul de a ieşi din propria mea soartă, cu arma în mână, să îmi înfrunt himerele hidoase.
înainte de a spune toate astea, gândeam să vă reamintesc: sunt om, indiferent de nația căreia îi aparțin, de evenimentele istorice care s-au petrecut cu mii de ani în urmă, suntem făuriți după același chip şi după aceeași asemănare. La ce rost rasismul, xenofobia, antisemitismul, când viața e doar un strop în calea vieţii nesfârșite?
sunt om, cum am mai spus, supus greșelii, însă cineva a hotărât că ar fi bine să îmi plimbe viața pe cărări pe care eu nu mi le-am dorit.
E rușinos să iubești o femeie pe care alții o urăsc?
Dar să urăști pe alta, pe care doar alții o iubesc?
Cine sunt? Ce știe lumea despre mine? Trăiesc doar, ascuns în lumina şi umbra faptelor mele, pentru care mi-am asumat un risc suprem. Trăiesc cu sufletul în palma unor copii pe care mi-i doresc.
De ce ar fi aşa de rău?
Femeile care-au trecut prin mine, de-a lungul vieţii, şi-au rupt în carnea mea câte un ,,dinte,,.
a venit şi timpul când am crezut că e nevoie să iubesc aşa cum simt, cu trup şi spirit de mayaş.
Zbor cu dorul meu nestins pe deasupra unui câmp aprins şi caut să nu ating cu aripa şi să dărâm ce am ridicat.
strig cu glas de clopot ruginit peste un neam al meu aflat în nadir, convertit şi pervertit la ură şi prejudecăți.
strig şi glasul nu m-aude. oamenii care pretind că mă iubesc au dopuri în urechi, prin care trec minciunile ca adevăruri renăscute.
am fost ucis în inimă cu sânge de pumnal până când, chiar Eu-Evreul am învăţat că iubirea neînţeleasă te poate pierde sau te pote ţine captiv, legat de situaţii cu lanţuri nevăzute, dar tot iubirea poate să-ţi dezlege braţele de foc.
Am pornit pe un drum fără să privesc în ochiul celor care m-au trădat.
În sufletul meu şi-au făcut cuib mai multe larve şi când m-am trezit, eram acoperit cu o crusta pământie.
Dar, de dincolo de soare, iubirea mea s-a desfăcut şi-a înflorit pe-un ram.
,,o strângere de mână poate să dureze? Mirosul părului ei poate fi o adiere? O mângâiere poate să renască anotimpuri?,,
am zărit apusuri răsărind prin zidul din mine, şi pe ea cum din coastă mi s-a desprins.
Cine sunt eu.
Cine este ea.
cine sunteți voi.
Nici măcar nu mă întreb, sunt scut şi propria mea spadă. Sunt speranță amestecată cu moarte şi voi învinge.
mâna mea e mai puternică decât o armă şi voi răspunde ,,judecăților,, cu zvâcniri de șarpe înveninat.
Ochiul meu sau al corbului din mine va scânteia albastru.
acum, sunt nevoit să mă preumblu prin nisip fierbinte frământat de tălpile infernului căutând ceea ce Dumnezeu mi-a dat. Şi nu mă judeca Tu-Omule, sunt parte a unui Univers comun, aerul pe care îl respir e şi al tău, pământul pe care-l împărțim nu ne aparține, suntem doar umbre călătoare în drumul către infinit.

Mă mai citești?

Dar iată, stau aici, înapoia acestor rânduri, cum șade pândarul urmărind cu ochi războinici propria lui urmă. 
Pe fruntea mea nu port pecete, nici păcate nenăscute. Sunt doar un spirit întrupat din neamul meu, un înainte-mergător al faptelor mele, al trăirilor mele. iubesc şi frunza şi copacul. Aştept ca iubirii mele să i se răspundă cu iubire. Şi legea conservării energiei îmi dictează să ,,ucid,, în mine ,,monștrii,, pentru a renaște înapoia altui spațiu, într-o altă falie de timp. 
Eu-Evreul vă voi privi din noi dimensiuni, de acolo de unde râul de sânge va seca, sugându-şi burțile umflate.
Mâna mea va atinge aievea mâna EI iubită, sperând să îmi fie cunună dreaptă, aureolă neasfințită, răspândită peste cele șapte zări. 
Şi dacă ea nu mă va crede, am să-i aprind culmile cu flacăra de jad, voi netezi cu palmele asprite munții înspre urcarea pe treptele din umăr.
O voi ascunde săgeții ochilor lumești, acolo unde gândul pervertit nu o să o  mai poată atinge.

Cine este ea? Chiar vrei să ştii?
Ea este o femeie de cristal, ca o gară părăsită de peste 20 de ani şi regăsită pe cărările umbrite ale sufletului meu.

___________Acest comentariu real ,zemos emoţional  şi adresat destinatarului,poate fi şters după citire .Se recomandă păstrarea în suflet a mesajului._______________

(DOAMNE CÂT TE IUBESC!) Este cu neputință să pierdem Dumnezeu nu poate fi învins de oameni.Noi oamenii putem fi zdrobiți şi împiedicați.Creatorul nu poate fi învins! Chiar şi de milă...dacă nu pentru vre-un merit al nostru. Şi tot  va câștiga pentru noi! Când ni se răcesc inimile........câte puțin de la gheața îndoielilor.Dintr-o candelă cerească Dumnezeu  pune noi tăciuni de jar de dragoste cu tămâia rugăciunilor de când ne-am iubit. Dacă  vre-unul i-ar aluneca piciorul să fie rătăcit de vre-o frumuseţe străină............şi-ar luxa glezna......căci Dumnezeu i-ar da de lucru..........sau i-ar fi somn. Cât de mult iubeşte Dumnezeu credincioşia şi dragostea între soţi. Cât de mult !Ca pe Mesia şi Fica sionului, mireasa Lui.

recenzie carte- ,,Aviatori de altădată,, autor Daniel Focşa

Cartea ,,Aviatori de altădată,, a scriitorului Daniel Focşa reprezintă o adevărată ,,frescă istorică,, în care autorul ,,zugrăveşte,, cu pricepere şi argumente istorice existenţa unor adevăraţi cavaleri ai aerului, zburând peste un spaţiu al datoriei şi onarei, apărând până la sacrificiu ideea de identitate naţională, împlinindu-şi misiunile primite în dar.
Dedicaţia de la începutul cărţii: ,,aviatorilor români care au suferit în temniţele şi lagărele comuniste,, ne introduce într-un cadru sobru trăgând parcă o perdea întunecată de pe faţa Timpului. Nu avem voie să uităm eroii patriei. Nu avem voie să înaintăm nepăsători pe culoarul vieţii ignorându-ne istoria şi faptele de vitejie ale celor care ne-au apărat atunci când datoria le-a cerut să o facă.
Personaje înfrumuseţate de lumină ies de sub pana scriitorului, cerându-ne parcă acele clipe de răgaz care să le scoată de sub ,,patina nemiloasă a rutinei şi ignoranţei,, societăţii în care trăim.
Din zborul încruntat al unui război nemilos au înălţat aripi de metal piloţi curajoşi precum Tudor Greceanu, Dan Vizanty, Traian Popteanu, Vanda Marandiuc,Mariana Drăgescu, Ion Di Cesare, Dan Stoian, Viorica şi Stela Huţan, Nadia Russo şi alţii.
Emoţionantă este povestea de dagoste ţesută în anul 1943, pe aerodromul de la Pavlograd, între pilotul român Dido Greceanu şi nemţoaica Lily care ,, atrăgea cu multă drăgălăşenie şi bun simţ, atenţia celui sau celor care făceau concesii curăţeniei sau ţinutei la popotă, cazinou sau în relaţiile cu semenii lor.,,
După Insurecţia armată din 23 august 1944, Lily devine candidată la drama care avea să le despartă destinele celor doi.
Ea hotărăşte să rămâna în Bucureşti alaturi de iubitul ei, pilotul Dido Greceanu, însă după ce acesta îşi urmează unitatea, plecând din Bucureşti, Lily este denunţată sovieticilor de vecini ,,care nu îşi refuzau plăcerea de a distruge o viaţă sau mai multe,,.
Primind ordin de deportare in URSS, în lagărele din regiunea Donbas, nemţoaica nu rezista tensiunilor nervoase şi se sinucide. Autorul descrie această relaţie cu înţelegere şi compasiune.În dragoste nu exista mai multe popoare, nu există graniţe şi nici războaie. Povestea se putea derula fin şi delicat dacă lumea ar fi fost fină şi delicată. Destinul firavei Lily a fost strivit de bocancul nemilos al ,,trupelor eliberatoare sovietice,,.
O altă figură memorabilă este aceea a pilotului botoşănean, Dan Vizanty. Pilot brav, distins cu numeroase ordine şi medalii, româneşti şi străine. A totalizat 4600 de ore de zbor şi 16 victorii aeriene, fiind recunoscut printre cei mai de seamă piloţi de vânătoare din timpul celui de al Doilea Război mondial.
În anii `40 au zburat pe Frontul de Est, în epoca în care România era aliat cu Germania, femei curajoase ca Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Stela Huţanu, Eliza Vulcu.
După război aceste femei-erou au avut parte de numeroşi ani de închisoare şi au fost marginalizate.
Iată o pată întinsă pe obrazul istoriei care nu este cunoscută în amănunt.
Prin faţă, graţie autorului Daniel Focşa, ne trec multe figuri de eroi legendari, total necunoscuţi astăzi.
Modele memorabile care ar trebui să formeze noile generaţii, nu să fie ascunse şi îngropate.
,, Eroii uitaţi,, îşi intitulează scriitorul un articol.
Este trist şi revoltător să nu îi poţi vedea cu ochii minţii pe aceşti ,,îngeri înaripaţi ai cerului,, să nu le cunoşti poveştile, bucuriile şi suferinţele închegate în vremuri de cumpănă, când apărau onoare şi cinstea poporului român.
Pentru o scurtă vreme, parcă ai senzaţia că eşti strigat de ei pe nume, că eşti rugat să poposeşti între aceste file cât mai mult ca să le cunoşti acestora faptele, zbaterile, neliniştile.
Aceşti ,,îngeri cu aripi de fier,, merită momente de aducere aminte şi de pioşenie, precum şi întreaga noastră admiraţie.
Ceea ce se întâmplă azi, în România, constituie un abuz la demnitate. Scriitorul scrie şi degeaba scrie, actorul îşi spune rolul şi e ca un strigăt în pustiu, pianistul îşi cântă partitura în faţa unor ,,spectatori,, cu urechile înfundate. Tot şi toate au devenit ,,un joc de-a ţara nimănui şi a tuturor,,.
Citind această carte am concluzionat: Da. Eroii există. Ei au încununat cândva cu frunţile lor semeţe Cerul şi nu aveam dreptul să îi uităm. Să îi cinstim, să ne străduim să îi cunoaştem mai bine, să îi păstrăm în suflet cu mândria că suntem români. O naţie fără de istorie nu îşi va mai găsi niciodată identitatea.
Daniel Focşa reîntoarce din ,,pustiu,, o istorie glorioasă, care merită să fie cunoscută de cât mai mulţi cititori.
Eu am citit cu bucurie această carte. O recomand cu căldură tuturor. Îi mulţumesc pentru încrederea pe care mi-a acordat-o, cerându-mi părerea. Am răspuns cu încântare.
Îl felicit sincer pentru această propunere remarcabilă şi îi urez mult succes.

                                                   Dorina Neculce, membră a Societăţii Culturale Junimea 90-Iaşi

cioburi din amintiri

Cioburi din amintire se oglindesc în mine, în liniștea amiezii...
Sunt pe ulița satului și-mi îndrept pașii spre școală...Am câștigat statutul de înțelept al acestor ținuturi alături de preotul satului( un călugăr de aceeași vârstă cu mine și asistenta medicală, o fată mignonă, acolită a sectei Martorii Lui Iehova)...suntem un triunghi destul de ciudat, deși vârsta ar trebuie să ne apropie.
Cuvinte răzlețe, ca niște păsări eliberate din colivii îmi zboară în gând și în simțire.
Alături de mine, răzbate ca un ecou, glasul unui bătrânel simpatic, cu zâmbetul scurs pe obrazul stafidit:
-Sărut mâna, domnișoară!
Își ridică pălăria...parcă aș vrea să i-o îndes pe cap și să îi sărut eu mâinile bătătorite de vreme și nevoi.
El e prototipul bătrânilor din satul meu, acei sfinți din icoanele ascunse în adâncul sufletului meu, cărora mă mai închin în nopțile reci și zbuciumate. Îl întreb preocupată:
-Ce mai faceți?
Bătrânul pare surprins de întrebare și răspunde cu zeci de amănunte, bucuros că are un tovarăș de discuție după lungile tăceri din timpul iernii:
-Pe la dispensar ...motorul meu bătrân a început să fornăie...E tare de treabă noua asistentă...și vorbește cu drag despre mignona mea prietenă cu care mă mai contrez pe teme religioase, dar de a cărei prietenie sinceră mă bucur, aici, în pustiul ăsta de lume...
Îl privesc bucuroasă cum își îndreaptă pașii hotărât spre locul de unde va cumpăra stropi de sănătate.

Ajung la școală...Forfotă mare...Doamne, este sărbătoare. E prima serbare de 8 Martie pe care o organizez. Am pregătit o scenetă și copii așteaptă costumați și emoționați...
Mă văd copil, într-un colț de vis, spunându-mi cu emoție poezia dedicată mamei...uit versurile și emoția mă sugrumă...
Copiii mă înconjoară și-mi întind floricele de plastic...de ce nu le-aș adora? sunt bucăți de rai desprinse din suflet de copil...Fiecare vrea să mă sărute și simt piciorușe de fluturi atingându-mi obrajii...
O, diafane suflete cu chipuri de înger și suflete de nea, când o să vă răsplătesc pentru mireasma primăverilor târzii pe care ați revărsat-o în sufletul meu.
Prin voi am mai trăit o viață...Mâinile voastre calde mi-au încălzit obrajii și mi-au șters cenușiul vieții...Am cântat și am râs alături de voi...și m-am jucat cu sufletele voastre până la epuizare...Vreau înapoi acei copii care mă ascultau cu sufletul la gură când le citeam povești...Voi cei de la început...mereu o să mă căutați pe cărările mele întortochiate și eu am să vă ies mereu în cale...
Măine, o să-i învăț să coloreze cerul în mii și mii de curcubeie...