Ana-Fiica Zorilor

Fata se stingea uitată, abandonată definitiv la marginea unui morman de cenușă care fusese cândva trupul ei.

-Ana, te rog să mă ajuţi şi pe mine să scutur covorul!
-Ana, hai cu mine în oraş să îmi cumpăr o bluză!
-Ana, aş vrea să merg la film şi nu îmi place să merg singură...
-Ana, te rugăm să ne cumperi şi nouă bilete la spectacol?
Niciodată nu zicea ,,Nu!,,.
Aşa era Ana, ca o soră mai mare a tuturor.
Mi-o amintesc din ziua în care a intrat cu administratora căminului de fete în care locuiam, în camera noastră. Ea ne-a privit scurt, tăios, supărată, pe fiecare în parte, cu o oarecare severitate materna şi, repede, s-a apucat de curățenie.
Recunosc. Odaia noastră nu prea arăta a cameră de domnișoare, dar s-a acomodat repede cu situația și ne certa cuminte, părintește, învățându-ne pe fiecare cum să păstrăm lucrurile în ordine.
Era cu câțiva ani mai mare decât noi dar se purta ca o domnișoară în puterea cuvântului care știe cum se ,,fac,, lucrurile prin gospodărie.
Ana era grăsuță, bine îngrijită și toată purtarea ei emana pace și bun simț.
Joia mergea la horă. Un băiat o curta. Ne bucuram pentru Ana, doar că băiatul, ca toți băieții de vârsta lui, nu era unul dintre cei mai sinceri. Avea deja o prietenă mult cunoscută în cartier, şi noi o anunțam repede pe Ana, explicându-i cu sufletul la gură cum respectivul o ducea într-o seară, de după umeri, pe cealaltă, strângând-o curtenitor.
Ana devenea pământie. Nu vorbea cu noi două-trei zile, dar o termina pentru totdeauna cu infidelul pretendent la inima ei.
Îmi plăcea fata asta voinică, harnică și care părea că știe foarte bine ce voia de la viață. Cred că toate ne doream să fim ca ea.
Admiram tăria ei de caracter, simplitatea, severitatea, curățenia sufletească şi chiar masivitatea aceea a trupului care nu era nici pe departe dizgrațios, ci aducea mai mult a chip de persoană de mare încredere care vrea să ajute pe ceilalți, ca o mână puternică, mereu întinsă, în caz de nevoie.
Pe vremea aceea, să fi avut vreo 16 ani, eram prin clasa a X-a de liceu şi mă interesau persoanele ca ea.
Voiam să văd cu ochii mei unde va ajunge Ana peste ani şi ani.
Oare va găsi ea persoana care să-i merite sinceritatea şi încrederea?
Aveam investigații de făcut şi misiunea clară de a o observa îndeaproape pe Ana.
,,Ce era în sufletul fetei masive cu privire tristă şi zâmbetul înghețat?,,
Nu prea știam pentru că era foarte secretoasă și încerca să se ascundă bine în carapacea ei de gheață.
După o vreme, am terminat liceul şi am plecat departe de ele, colegele mele de cămin nefamilist.
Acum eram învățătoare într-un sat îndepărtat dar le vizitam cu regularitate.
Cu ochii o căutam tot pe fata aceea care ne învățase să fim cumpătate și să ne respectăm valoarea umană.
Uneori nu o găseam și mă întorceam în satul unde predam cu un fel de bănuială că ceva rău are să i se întâmple Anei.
Dar toate au trecut așa de lin ca o batere de pleoape și eu aveam acum o viață nouă, ba mai mult, trebuia să mă gândesc și la mica mea  ,,carieră,,. Nu mai aveam vreme să mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă.
Era destul de trist fără atmosfera de cămin, fără micile șicane făcute celorlalte fete, fără neînsemnatele bârfe care se iveau în spațiul acela limitat.
Am regăsit-o pe Ana, într-o zi, cu privirile pierdute, răvășite. Nu mai recunoșteam nimic persoana de demult, sigură pe sine.
Ana părea, acum, un munte ce s-a aplecat prea mult, zdrobindu-se sub propria greutate.
Odaia ei aducea mai mult a camera de spital. Flacoanele de medicamente zăceau desfăcute pe o măsuță murdară. Şi ea nu mai mirosea frumos, a floare sălbatică. Mirosea mai degrabă a om care a murit demult şi numai umbra i se mai mișca haotic pe acele lungi şi străine culoare.
-Nu cred că e bine să dormi la ea, îmi ziceau unele fete.
Ana era acum părăsită de toți şi de toate. Şi totuși mi-am făcut curaj.
Iată că Ana era acum normală, ca înainte. Oare ce tot vorbesc fetele astea atâtea lucruri dubioase despre ea? Îşi recăpătase chiar şi privirile înviorate, dar nu pentru mult timp. Brusc ochii i s-au tulburat şi dintr-o data nu a mai scos nici un cuvânt de parcă cineva nevăzut trăsese peste ochii ei o perdea întunecată ce o despărțea de astă lume.
-A înnebunit, Ana! Au dus-o de multe ori la ,,Balamuc,,!
-Face urât! Strigă şi se urcă pe pereți!...
-Dar de ce? Ce i s-a întâmplat?
-Știi că ne vorbea de unul, Ionică. Lucra cu el. Credea că o ia de nevastă. Dar ăsta i-a râs în nas şi s-a însurat cu alta de la el din sat. Atunci şi-a pierdut minţile.  Ana a mers la el, în Cătămărăşti, a strigat la poartă că e nevasta lui. A smuls bucăți din gard.
Acela avea nunta peste câteva zile. Familia proaspătului mire a fugărit-o cu parul.
Atunci a luat-o salvarea de la poarta lor şi au ținut-o o vreme la nebuni.
După un timp, Ana a revenit la căminul de nefamiliști cu privirile mai tulburi, mirosind ciudat, a nebunie şi medicamente.
Lumea vorbește că de la o vreme trăiește cu portarul căminului. Un individ ciudat, puțin senil, care ,,păzește,, clădirea pe timp de noapte şi după își face poftele, o duce şi pe la milițienii din cartier ,,ca să se pună bine,, cu ,,legea,,.
-E adevărat!!! spun fetele. În fiecare noapte din camera ei se aud gemete înfundate. 
Apoi Ion, nebunul, iese închizându-și tremurând prohabul pantalonilor slinoși, gâfâind, uitându-se în toate parțile cu frică să nu îl reclamăm pe la administratoră.
Nu îi spune nimeni, că dacă ar afla asta, sigur l-ar da  afară dar ar da-o și pe Ana și nu are unde să se mai ducă.
Familia ei nu se mai răspunde, să nu se facă de râs. Și Ion ăsta nu o mai lasă în pace o cheamă şi-n ghereta lui de jos, de la parter. Ea nu zice niciodată nimic şi îl urmează de parcă ar fi drogată. Poate chiar este, pentru că ia mereu sedativele acelea mirosind a iod și a acru.
Ion, portarul era şi el puţin cu duhul, iar în ghereta lui o așteptau miliţienii. cartierului ca nişte hiene flămânde cu prohabul pantalonilor desfăcut . Dar cine să le zică ceva. Doar ei făceau pe atunci legea pe pământ. 
Uneori , Ana plângea, suspinând ca un copil. Poate îşi mai revenea câteodată din ghearele nebuniei. Privea cu neputință în gol şi îşi înfigea unghiile adânc în carne să-și poată simți durerea.
Oare îşi mai şi amintește ea în clipele de luciditate şi de acela care i-a scuipat în suflet?
Și o revăd cu ochii minții pe fata veselă, plină de viață care mergea singură la horă doar pentru că îi plăcea să danseze. Acea fata frumoasă, curată la trup și la suflet îmi face semn cu mâna de dincolo de Timp.
-E Ana, îmi zic, cea de altădată, parcă propusă de un ipotetic Manole spre a fi zidită în trupul ignoranței, al aroganței și poftelor unor indivizi grotești, desprinși parcă din tabloul întunecat al minților bolnave.
Dar Ana e aici, cu boala ei, cu trupul masiv, împietrită, incapabilă să se mai revolte.
De la o vreme, vizitând mai rar căminul, am observat sub scară un pat fără de lenjerie, cu o saltea mototolită şi murdară. ,,Ce Dumnezeu o fi ? m-am întrebat. Cum de a apărut patul acesta soios, camuflat în semiîntunericul de sub scară şi de ce??,,.
Am coșmaruri adeseori. Mă visez că vreau să o vizitez pe Ana . Dar văd  și patul acela păcătos. Aud vocile fetelor din cămin. Aud strigătul de ajutor al Anei. Mă grăbesc să urc și observ că au dispărut scările Apoi încerc să mă cațăr pe bara metalică, însă alunec, alunec, alunec...
Alteori mă visez sus, la ultimul etaj și aud strigăte de jos, din ghereta claustrofobă a portarului nebun. ,,E Ana,, îmi șoptesc în vis. 
Vreau să cobor dar jos un hău imens cască înspre mine o gură abisală.
Mă trezesc buimăcită, cu inima plesnind . Sunt tot în satul de la capătul lumii în care predau de ceva vreme la clasele primare
Aici e liniște și pace.
Oamenii îmi apar așa de sinceri și curați cum numai ne-civilizația îi poate zămisli.
Astăzi o să merg în Botoșani. Particip la un curs de formare al Inspectoratul Şcolar.
O să vizitez căminul. 
Pășesc trist. Nostalgia mă cuprinde ușurel de mână.  
Îmi amintesc de primele zile când m-am cazat în cămin. Eram singura locatară de pe acel etaj. Eram elevă în clasa a XI-a și economiseam bursa pe care o primeam de la liceu. Căminul era de trei ori mai ieftin. Revăd cu ochii minții toate prieteniile și certurile pe care le-am trăit aici. Admirația copiilor din cartier pentru mine era uriașă. Toți știau că în curând voi pleca să predau undeva, într-un sat. 
În cămin sunt mereu așteptată cu interes.
Trebuie să îmi povestesc viața de la capătul lumii.
,,Cum sunt oamenii?,,  ,,Te iubesc elevii?,, Dar colegii, cum se poartă cu tine?,, Adevărul este că viața de cadru didactic la început m-a dezamăgit total. Nu am găsit ceea ce îmi imaginam. Ba am găsit ipocrizie, lipsă de profesionalism și aroganță prostească după ușa cancelariei.
Fetele din cămin șoșotesc de fiecare dată lucruri neplăcute despre Ana, dar nimeni nu are curajul să rostească adevărul cu voce tare: ,,Aici o aduc, noaptea, pe Ana, miliţienii,,...
Şi liniștea se lasă apăsătoare ca o gură uriașă de peşte care închide în burta lui întunecată lucruri dureroase şi murdare.
Era adevărat. Îl amenințau pe portar, care venea uneori băut în post, că dacă nu o aduce sub scară pe Ana o să fie vai şi amar de capul lui. Şi totul se petrecea conform ,,înțelegerii satanice,,.
Se pare că şi-au făcut ,,numărul,, şi de astă-dată cu toții pentru că îşi i-au caschetele lăsate pe un colț de masă în gheretă. Îşi aranjează pantalonii şifonaţi şi îl întreabă pe nemernicul portar, privind preocupați într-un registrul cu procesele verbale:
-Ai ceva de raportat? S-a mai întâmplat ceva neobișnuit în ultimele 24 de ore, pe aici??
Omul, năuc privește trupul mototolit al bolnavei de sub scară şi raportează prostește ca un robot ruginit, nefuncțional:
-Trăiţi, dom` plutonier-major!! În timpul serviciului meu, din ultimele 24 de ore, nu s-a-ntâmplat nimic...nnnnnuuu aaamm niii-miiic de ra-por- tat!!! şi salută strâmb precum îi era şi mintea.
-Aşa, mama ta de pârlit, nu s-a întâmplat nimic...n-ai nimic de raportat,...şi râd cu toţii golăneşte speriindu-l şi mai tare pe șobolanul vârât în trup nevolnic de om ce părea aproape normal.
Patrula de noapte pleacă izbind puternic uşa de metal, privește în scârbă trupul închircit şi o pornește prin cartier pentru a veghea profesionist la ,,liniștea și ordinea orașului adormit,,.
Spre dimineață, Ion împinge puternic trupul abandonat de sub scară:
-Hai, Dumnezăii mă-ti, mars în cameră că încep să coboare fetili şi te-or mai videa pi-aicia şî-mi pierd şî serviciul din cauza ta. Am casă, am nevastă, o să mai am amuş şî un copchil...Ţîe ci-ţi pasî? Ti călăreşti cu miliţienii...
Fata pare năucită, îşi pipăie îndelung trupul. Are lovituri peste tot, dar nu le simte...
,,-Sunt o cârpă, îşi zice ea, am devenit o cârpă vie,, .
Şi simte trupul cum I se desprinde, cum plutește...regăsindu-și liniștea.
De mult nu îi mai pasă de nimeni  și nimic...
,,-Sau poate am murit, sau poate am murit, se încurajează ea,, şi hohotind nebun, pornește cu paşi târșiți înspre camera-i ,,prizonieră,,,
,,Asta e Ana? mă întreb.,, 
Nu găsesc la îndemână un răspuns, dar nici o scuză plauzibilă.
.............................................................................
Într-o seară de iarnă, eram în vizită în același cămin de fete şi deodată mai multi băieți au intrat în cameră. Mi se părea incredibil. Dar era după revoluție și lucrurile se schimbaseră între timp. Acum puteau intra și băieții în camerele fetelor. Ceea ce fusese un fapt condamnabil cu ceva timp înainte, acum, era un fapt firesc. Nu îmi venea să cred că astea se întâmplă.
Unul dintre ei era foarte arogant și vorbea cu siguranța omului conștient de frumusețea lui.
O fată îndrăznește să îl întrebe:
-Tu nu ai fost prieten cu o fată de aici, din cămin?
-Am fost cu mai multe, zâmbește el cu subînțeles.
Dar fata insistă:
-O chema Ana...
Fața individului se întunecă brusc...Nori negri par să se așeze peste chipul lui și nu mai scoate un cuvânt.  Brusc, se lasă o tăcere supărătoare și indivizii pleacă, de parcă amintirea Anei i-ar fi gonit cu acel strigăt de la poartă.
-Știi cine era? mă întreabă fata la care ajunsesem în acea seară. Era acela pentru care a înnebunit Ana. E însurat, are şi un copil, dar tot mai vine pe ,,la fete,, prin cămin.
-Să fie sănătos, să fie sănătos, să fie sănătos, repet ca un robot... dar simt o revoltă interioară şi clocotesc.
Ana e veselă, într-o altă dimensiune a Timpului.
Ana îmi povestește despre un băiat cu bun simț, unul Ionică. E colegul ei de la Fabrica de lapte. E așa de bun, zice Ana.
Ana are o întâlnire nemaipomenită.
Oare să se ducă? Ea e ca o soră mare și bună pentru noi:
-,,Du-te, Ana!,, ,,Haaaiii!!!,, Du-te!!,, o îndemnăm în cor, ne bănuind că de fapt o ,,condamnăm,, la moarte.
O moarte a minții și a sentimentelor.
Oare câte ,,Ane,, vor mai fi trimise la întâlnire,, trebuind să înnebunească până o să ne dăm seama că suntem ,,oameni,, şi că nu avem vreascuri în loc de inimi?
.................................................................
De undeva, de la altă margine de timp, Ana îmi zâmbește,
Povestea ei o să trăiască. O să trăiască...
Ana nu mai are cum să moară...
Şi asta numai pentru că, în miez de noapte, eu am numit-o-,,Fiica Zorilor,, stropind-i chipul hâtru, abuzat și abrutizat cu apă vie culeasă de pe un obraz de Lună.