Lumina de veghe

Întunericul clipocește din genele plumburii încercând să pătrundă o fărâmă din lumina de veghe uitată de singura ființă vie care mai cutreiera abisul...
Pasul ei șovăitor, desprins parcă dintr-o neînțeleasă eră se auzea tot mai apăsat, mai cutremurător, contopindu-se într-un nemaiauzit ecou, făcând ca Universul să crape în milioane de celule dispersate de un „bum” amețitor.

Hăurile se căscau ca gurile știrbe, adânci și amenințătoare iar peste tot ținutul crepuscular se întrezărea, ca o geană timid deschisă din somnul omenirii, o rază sângerie trezită dintr-o nedeslușită sete de evadare...

Celulele nășteau vieți și fiecare viață încerca o formă care să i se potrivească...

Milioane de piei încercau să umple trupuri dezgolite dezagreabil...
Niciuna parcă nu se potrivea și ca într-un magazin second-hand, ca într-o paradă a umilinței, pieile umblau dintr-o mână în alta încercând să-și acopere chipurile.
Uneori, ochii nu se potriveau cu ferestrele tăiate în dreptul sufletelor...
Alteori, oasele craniului împungeau ostentativ scalpul...
După o muncă de sisif, piei și trupuri au fost invadate de o lumină orbitoare.
„-E lumina de dincolo”, șopteau ele...ascunzându-se una în spatele celeilalte.

Dar acea lumină a făcut ca obositele „făpturi” să-și găsească grabnic pielea gata pregătită .
Numai că unele piei erau deja ciuruite și când simți că ți se scurge sufletul, e pentru că ai nimerit într-o astfel de piele.

Lumina orbitoare s-a stins.
Moartea și-a luat în dinți trandafirul însângerat și a început să însemneze oamenii...
Îi alegea pe cei mai cruzi și îi trimite pe „insula poeților”.
Acolo aerul e veșnic rarefiat, miroase ostentativ a flori de lavanda, iar nou-veniții sunt rugați să scrie pe frunze cartea de iubire...

Aici a rămas doar lumina de veghe în care îmi sprijin şi eu pentru o vreme gândurile cu care, dacă vreau, mă prăvălesc în „insula poeților” ca într-un carusel al vieții și al morții...