Îmi amintesc uneori cum cânta tata din fluier...
Cântecele lui, doinite cu jale, îmi pătrundeau ca un foc binefăcător și sacru în adâncul sufletului.
-Pot cânta și eu?
-Poți.Încearcă...
Suflu puternic dar sunetele ies betege și dezacordate.El îmi așază degetele pe fluier și îmi zice să le ridic și să le așez, așa cum îmi spune inima. Dar inima nu-mi spune nimic și eu mă îndepărtez îmbufnată.
-Lasă că tu o să cânți altfel, cum numai tu o să poți face.
Totul e nativ în familia bunicilor. Bunica avea 7 frați care au format o fanfară, cea mai renumită din zona noastră. Cântau cu mare prestanță pe la nunți și înmormântări. Erau căutați mereu. Nimeni nu i-a învățat să cânte, fiecare a îndrăgit un instrument și muzica a venit din interior.
Odată au venit de Anul Nou și pe la tata și au cântat o noapte întreagă, cântece aproape nepământene.
I-am iubit și i-am venerat pe oamenii ăștia și muzica lor armonioasă.Și am să-i iubesc mereu pentru că ocupă locurile lor de neînlocuit în oglinda mea interioară.
Un alt frate al bunicii era prezicător. Trăgea zodiile, așa spuneau oamenii și-l căutau ziua și noaptea.
Uneori venea pe la noi, mai ales seara și tata îl ruga să ne spună și nouă, copiilor viitorul. Moșul nu prea vroia, mereu amâna lucrul ăsta. Parcă știa lucruri, pe care noi , în mulțumirea aceea trecătoare nici nu le bănuiam. Și trebuie să fi suferit tare mult știind câte necazuri ne vor roade familia peste un timp, când el își va fi încheiat socotelile cu viața.Era o prezență parcă desprinsă dintr-o icoană veche, afumată de flacăra candelei: mic, negricios,cu un zâmbet încolțit veșnic în colțul gurii și mereu mirosind a fructe coapte.
Întotdeauna ne aducea câte ceva și noi săream de bucurie și strigam într-un glas:„Vine moșul Racu!”. În seara aceea a tras zodiile pentru fiecare. Eu stăteam pe vatra sobei, cu picioarele în sus și capul în jos ca un mic liliac și-l vedeam invers, apoi făceam o tumbă și iar mă așezam în poziția incomodă, dar ascultam vorbele lui cu atenție, parcă și acum vocea lui răsună ca un ecou interior.
Moșul le spunea fraților mei de primul val, adică de cel de la 30 de ani, dacă vor trece de el,vor trăi viață lungă. Frații mei au fost înghițiți de vâltoarea valului.
-Despre asta mică, și mă privea cu drag, pot spune că așa o să fie toată viața...când cei din jur vor merge cu picioarele pe pământ ea o să se încăpățâneze să meargă în mâini. O să moștenească multe.
Am moștenit totul, dar aș fi dat tot ce-mi aparținea oricui ar fi spus că îmi poate aduce sufletele acelea pierdute în negura Timpului.
Și ne povestea multe moșul, iar noi îl așteptam să se întoarcă.
Odată, nu s-a mai întors și ne-am întristat tare mult. Obrazul tatei, din acea zi, a devenit mai pământiu, ochii mai încercănați și privea mereu spre poartă.
Cu ramura asta a familiei mă definesc și eu...Cine știe care dintre ei nu și-a terminat misiunea și mă obligă să o fac eu.
Cântecele lui, doinite cu jale, îmi pătrundeau ca un foc binefăcător și sacru în adâncul sufletului.
-Pot cânta și eu?
-Poți.Încearcă...
Suflu puternic dar sunetele ies betege și dezacordate.El îmi așază degetele pe fluier și îmi zice să le ridic și să le așez, așa cum îmi spune inima. Dar inima nu-mi spune nimic și eu mă îndepărtez îmbufnată.
-Lasă că tu o să cânți altfel, cum numai tu o să poți face.
Totul e nativ în familia bunicilor. Bunica avea 7 frați care au format o fanfară, cea mai renumită din zona noastră. Cântau cu mare prestanță pe la nunți și înmormântări. Erau căutați mereu. Nimeni nu i-a învățat să cânte, fiecare a îndrăgit un instrument și muzica a venit din interior.
Odată au venit de Anul Nou și pe la tata și au cântat o noapte întreagă, cântece aproape nepământene.
I-am iubit și i-am venerat pe oamenii ăștia și muzica lor armonioasă.Și am să-i iubesc mereu pentru că ocupă locurile lor de neînlocuit în oglinda mea interioară.
Un alt frate al bunicii era prezicător. Trăgea zodiile, așa spuneau oamenii și-l căutau ziua și noaptea.
Uneori venea pe la noi, mai ales seara și tata îl ruga să ne spună și nouă, copiilor viitorul. Moșul nu prea vroia, mereu amâna lucrul ăsta. Parcă știa lucruri, pe care noi , în mulțumirea aceea trecătoare nici nu le bănuiam. Și trebuie să fi suferit tare mult știind câte necazuri ne vor roade familia peste un timp, când el își va fi încheiat socotelile cu viața.Era o prezență parcă desprinsă dintr-o icoană veche, afumată de flacăra candelei: mic, negricios,cu un zâmbet încolțit veșnic în colțul gurii și mereu mirosind a fructe coapte.
Întotdeauna ne aducea câte ceva și noi săream de bucurie și strigam într-un glas:„Vine moșul Racu!”. În seara aceea a tras zodiile pentru fiecare. Eu stăteam pe vatra sobei, cu picioarele în sus și capul în jos ca un mic liliac și-l vedeam invers, apoi făceam o tumbă și iar mă așezam în poziția incomodă, dar ascultam vorbele lui cu atenție, parcă și acum vocea lui răsună ca un ecou interior.
Moșul le spunea fraților mei de primul val, adică de cel de la 30 de ani, dacă vor trece de el,vor trăi viață lungă. Frații mei au fost înghițiți de vâltoarea valului.
-Despre asta mică, și mă privea cu drag, pot spune că așa o să fie toată viața...când cei din jur vor merge cu picioarele pe pământ ea o să se încăpățâneze să meargă în mâini. O să moștenească multe.
Am moștenit totul, dar aș fi dat tot ce-mi aparținea oricui ar fi spus că îmi poate aduce sufletele acelea pierdute în negura Timpului.
Și ne povestea multe moșul, iar noi îl așteptam să se întoarcă.
Odată, nu s-a mai întors și ne-am întristat tare mult. Obrazul tatei, din acea zi, a devenit mai pământiu, ochii mai încercănați și privea mereu spre poartă.
Cu ramura asta a familiei mă definesc și eu...Cine știe care dintre ei nu și-a terminat misiunea și mă obligă să o fac eu.
Ochiul stâng mi se zbătea în dimineața aceea ca un șoarece prins în cursă.
Semn rău, ar fi spus mătușa Aglaia, dacă ar fi putut străbate timpul până în colțul amintirilor.
Mereu e semn rău,îmi murmură ea încălzindu-mi urechea de parcă ar fi vrut să-mi dezvăluie o taină pe care trebuia să o descopăr demult, nu doar în dimineața aceea apăsătoare.
Ochiul drept, doar el aduce vestea bună, mai adaugă umbra ei, ștergându-și cu un colț al basmalei vechi lacrima îmbătrânită ce se agățase de genele roase. Apoi dispare ca o arătare palidă, în zarea însângerată și proaspătă și se topește în lumea adormită a copilăriei mele..
Îmi apăs ochiul stâng până simt durerea cum pătrunde ca o nepoftită. Îl îndemn pe celălalt să se zbată, așa ca peștele în apa răcoroasă a muntelui...Dar ce spun eu, toate au un scop în viață, chiar și-n lumea din oglindă.
Îmi pipăi ochii și simt că ochiul meu stâng are în loc de geană o aripă cenușie de vrabie, iar ochiul drept o aripă albastră de fluture, de toată frumusețea.
Gândesc : ciudată le-oi părea oamenilor de azi înainte...Gândul mi se stinge în alte gânduri care-mi bat ca nebunele la poarta sufletului.
Aripa de fluture aduce mângâiere și împarte neobosită stihuri necântate visătorilor nemângâiați.
Trebuie să te trezești devreme, să te așezi la rândul din fața casei mele și să aștepți să treacă timpul.
Un circar(mi-e prieten) cu cip de cioclu întoarce clepsidra când e nevoie și gândește batjocoritor: la magazinul din colț s-a adus carne proaspătă și ei se calcă în picioare pentru niște tocite visuri.
Ochiul lui e sticlos și albastru. Numai eu pot vedea un curcubeu conturat cu migală în adâncul sufletului său...
E copilul-înger, nenăscut, mă lămurește el.Se odihnește doar, aici, în sufletul meu...am și eu suflet. Fiecare avem un suflet și uneori chiar mai multe când le furăm pe cele frumoase și le ascundem în inima noastră...Și mă gândesc la bieții oameni ce au rămas fără suflete, cum trebuie să și le stinge ei în miez de noapte...Doamne, ce triști trebuie să fie...
Tresar, îmi pipăi genele-aripi...Gândeam că ar putea să mi le fure cineva să-și umbrească arsura din suflet, dar ele stau resemnate și-mi țin ascultătoare loc de gene...
Dacă aș clipi din ce în ce mai des, oare n-aș putea zbură?
Parcă-mi aud gândul și încep un vibrato-crescendo, iar zborul se naște în mine ca o eliberare. Aripa cenușie dansează spre dreapta, cea de fluture spre stânga și eu mă las dusă de ele încotro or vrea. În dansul lor, chiar nu uită să-ți scrie o scrisoare de dragoste pe zarea albastră. Tu o citești și gândești că ți-am îndeplinit o dorință...
Așa e, doar sunt femeia cu genele din aripi.
Dacă aș putea străbate timpul...
Trupul mi se îngreunează de povara amintirilor și coboară vertiginos spre casa viselor mele.
Adorm. Cele două aripi îmi veghează liniștite somnul. În mine se trezește lumea din oglindă.
Dor le-a fost oamenilor aceștia de mine. Fiecare vrea să-mi smulgă câte o pană din aripa de vrabie. Îndrept poruncitor mâna spre ei și le strig: hei, lăsați-mă! Nu sunt doar o aripă de vrabie. Cândva o să fiu o pasăre adevărată. Ei se îndepărtează prietenește să mă poată privi mai bine.
Eu dorm.Mă privesc de la înălțimea grinzilor. Sunt în casa părintească. .Doamne, mare îmi pare acum camera, ca un infinit cu ochii deschiși.
Am chipul împuținat de timp, fața arsă de soare și pe ochi aceleași aripi... aripile s-au născut în mine încă din copilărie.
Aud glasuri vesele de copii. Sunt tovarășii mei de joacă. Voioșia lor mă cutremură. Tata îmi îndeasă în picioare sandalele noi: ca să nu mai suferi, îmi șoptește și îmi mângâie obrazul cu căldură.
Arunc, așa cum fac întotdeauna, sandalele peste gard, în tufa de regina-nopții și pornesc desculț, să simt țărâna și ierburile uscate.
Alegăm, alergăm și ne umplem de viață. De ce oi fi vrut să-mi supăr mereu tovarășii de joacă, nu știu. Mereu voiam rolurile cele mai frumoase și dacă nu erau de acord, nu mai mă jucam...mereu erau de acord și eu ca o micuță sadică preluam comandă...Trup tuciuriu și cu tălpile pline de spini dureroşi, chiar nu te puteai opri?
Spre seară ne întorceam acasă.Cu mâna mică pipăiam florile parfumate să-mi găsesc sandalele, mă încălțam și tata era mulțumit am plecat iar fără încălțări. După 2-3 zile șchiopătam şi plângeam pe ascuns.Tata mă lua în brațe.
A câta oară îmi căuta și-mi mângâia tălpile rănite?
Aducea acul și-mi spărgea bubele puroioase, apoi strângea cu putere. Lacrimile îmi alunecau pe obraz, pe gât, dar nu strigam.Talpa respira ușurată.Aceleași cuvinte dojenitoare și calde îmi mângâiau sufletul...
Acum, simt uneori spinii, în inimă. Aș vrea să fie lângă mine, să îi arăt locul și să-i spun că s-au copt demult spinii...Așteaptă doar acul să-i elibereze....Și aștept, aștept...
Tălpile mă ajutau să merg mai departe, inima m-ar ajuta să o iau de la capăt...
Când eu mă trezesc, lumea din oglindă adoarme...Când eu încerc să adorm, Lumea din Oglindă se trezește...
Somn bun,umbre sfinte...Oglinda mea o să vă aștepte mereu să vă scăldați în apă viselor sale...
Semn rău, ar fi spus mătușa Aglaia, dacă ar fi putut străbate timpul până în colțul amintirilor.
Mereu e semn rău,îmi murmură ea încălzindu-mi urechea de parcă ar fi vrut să-mi dezvăluie o taină pe care trebuia să o descopăr demult, nu doar în dimineața aceea apăsătoare.
Ochiul drept, doar el aduce vestea bună, mai adaugă umbra ei, ștergându-și cu un colț al basmalei vechi lacrima îmbătrânită ce se agățase de genele roase. Apoi dispare ca o arătare palidă, în zarea însângerată și proaspătă și se topește în lumea adormită a copilăriei mele..
Îmi apăs ochiul stâng până simt durerea cum pătrunde ca o nepoftită. Îl îndemn pe celălalt să se zbată, așa ca peștele în apa răcoroasă a muntelui...Dar ce spun eu, toate au un scop în viață, chiar și-n lumea din oglindă.
Îmi pipăi ochii și simt că ochiul meu stâng are în loc de geană o aripă cenușie de vrabie, iar ochiul drept o aripă albastră de fluture, de toată frumusețea.
Gândesc : ciudată le-oi părea oamenilor de azi înainte...Gândul mi se stinge în alte gânduri care-mi bat ca nebunele la poarta sufletului.
Aripa de fluture aduce mângâiere și împarte neobosită stihuri necântate visătorilor nemângâiați.
Trebuie să te trezești devreme, să te așezi la rândul din fața casei mele și să aștepți să treacă timpul.
Un circar(mi-e prieten) cu cip de cioclu întoarce clepsidra când e nevoie și gândește batjocoritor: la magazinul din colț s-a adus carne proaspătă și ei se calcă în picioare pentru niște tocite visuri.
Ochiul lui e sticlos și albastru. Numai eu pot vedea un curcubeu conturat cu migală în adâncul sufletului său...
E copilul-înger, nenăscut, mă lămurește el.Se odihnește doar, aici, în sufletul meu...am și eu suflet. Fiecare avem un suflet și uneori chiar mai multe când le furăm pe cele frumoase și le ascundem în inima noastră...Și mă gândesc la bieții oameni ce au rămas fără suflete, cum trebuie să și le stinge ei în miez de noapte...Doamne, ce triști trebuie să fie...
Tresar, îmi pipăi genele-aripi...Gândeam că ar putea să mi le fure cineva să-și umbrească arsura din suflet, dar ele stau resemnate și-mi țin ascultătoare loc de gene...
Dacă aș clipi din ce în ce mai des, oare n-aș putea zbură?
Parcă-mi aud gândul și încep un vibrato-crescendo, iar zborul se naște în mine ca o eliberare. Aripa cenușie dansează spre dreapta, cea de fluture spre stânga și eu mă las dusă de ele încotro or vrea. În dansul lor, chiar nu uită să-ți scrie o scrisoare de dragoste pe zarea albastră. Tu o citești și gândești că ți-am îndeplinit o dorință...
Așa e, doar sunt femeia cu genele din aripi.
Dacă aș putea străbate timpul...
Trupul mi se îngreunează de povara amintirilor și coboară vertiginos spre casa viselor mele.
Adorm. Cele două aripi îmi veghează liniștite somnul. În mine se trezește lumea din oglindă.
Dor le-a fost oamenilor aceștia de mine. Fiecare vrea să-mi smulgă câte o pană din aripa de vrabie. Îndrept poruncitor mâna spre ei și le strig: hei, lăsați-mă! Nu sunt doar o aripă de vrabie. Cândva o să fiu o pasăre adevărată. Ei se îndepărtează prietenește să mă poată privi mai bine.
Eu dorm.Mă privesc de la înălțimea grinzilor. Sunt în casa părintească. .Doamne, mare îmi pare acum camera, ca un infinit cu ochii deschiși.
Am chipul împuținat de timp, fața arsă de soare și pe ochi aceleași aripi... aripile s-au născut în mine încă din copilărie.
Aud glasuri vesele de copii. Sunt tovarășii mei de joacă. Voioșia lor mă cutremură. Tata îmi îndeasă în picioare sandalele noi: ca să nu mai suferi, îmi șoptește și îmi mângâie obrazul cu căldură.
Arunc, așa cum fac întotdeauna, sandalele peste gard, în tufa de regina-nopții și pornesc desculț, să simt țărâna și ierburile uscate.
Alegăm, alergăm și ne umplem de viață. De ce oi fi vrut să-mi supăr mereu tovarășii de joacă, nu știu. Mereu voiam rolurile cele mai frumoase și dacă nu erau de acord, nu mai mă jucam...mereu erau de acord și eu ca o micuță sadică preluam comandă...Trup tuciuriu și cu tălpile pline de spini dureroşi, chiar nu te puteai opri?
Spre seară ne întorceam acasă.Cu mâna mică pipăiam florile parfumate să-mi găsesc sandalele, mă încălțam și tata era mulțumit am plecat iar fără încălțări. După 2-3 zile șchiopătam şi plângeam pe ascuns.Tata mă lua în brațe.
A câta oară îmi căuta și-mi mângâia tălpile rănite?
Aducea acul și-mi spărgea bubele puroioase, apoi strângea cu putere. Lacrimile îmi alunecau pe obraz, pe gât, dar nu strigam.Talpa respira ușurată.Aceleași cuvinte dojenitoare și calde îmi mângâiau sufletul...
Acum, simt uneori spinii, în inimă. Aș vrea să fie lângă mine, să îi arăt locul și să-i spun că s-au copt demult spinii...Așteaptă doar acul să-i elibereze....Și aștept, aștept...
Tălpile mă ajutau să merg mai departe, inima m-ar ajuta să o iau de la capăt...
Când eu mă trezesc, lumea din oglindă adoarme...Când eu încerc să adorm, Lumea din Oglindă se trezește...
Somn bun,umbre sfinte...Oglinda mea o să vă aștepte mereu să vă scăldați în apă viselor sale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu