Era
o zi toridă de vară cu un soare leneș care abia își târa pașii pe
drumul cerului.Satul dormea alături de trupurile noastre prăfuite și
zbuciumate. Deodată liniștea somnoroasă este trezită de un zgomot
nemaiauzit...Noi, gloata ne îndreptăm fuga spre movila de la intrarea în
sat și nu ne venea să credem ceea ce vedeam: un automobil luxos( ni se
parea nouă, neavând termen de comparație) se apropia pufnind și
înghițind pământul. Așa ceva nu le mai fusese dat ochilor noștri de
viezure să mai vadă. Rămânem înmărmuriți, gurile noastre nu îndrăznesc
să se închidă , parcă temându-se să nu dispară minunea.Automobilul trece
în trombă pe lângă noi, prăfuindu-ne chipurile care și așa erau unse de
praf și noroi...Pe geamul din spate vedem chipul ireal de frumos al
unui băiețel cam de vârsta mea...Ne privește cu aceeași uimire ca și a
noastră: noi ne mirăm de frumusețea lui, el de sălbăticia
noastră...Copilul e atât de fragil și atât de alb încât eu îmi închipui
că nu poate fi decât un înger coborât pe o rază de soare...Ne mai
privim o dată și ne întrebăm fără de glas ce s-a întâmplat.
Apoi, uităm de tot incidentul și ne îndreptăm spre iaz.Mergem pe cărarea din grădina mea și porumbii ne taie fețele și brațele cu sulițele frunzelor.Porumbii trosnesc sub trupurile noastre și mama ne strigă din ogradă să nu mai fugim. Parcă poți, când te inindă atâta frumusețe și atâta rai?
Ne aruncăm zgomotoșiîn apă și începem ca întotdeauna întrecerea : la înot, scufundări și plonjoane.Mama mi-a spus că în iaz avem doua hectare de pământ, exact locul unde ne scăldăm noi și eu mă consider un fel de stăpână a apelor...Gândul mă umple de putere și sufletul mi-e inundat de un ocean de apă în care înoată o mulțime de pești.
Unii copii umflă broaștele cu paiul și râd prostește, sigur o să-i pârăsc părinților și plâng să le lase în pace ...
Spre seară ne întoarcem acasă rupți de foame și oboseală.
Bătrâna, mama lui Ostiță mai are un fecior, domnul Ionică îi spune tata. Stă în București și nevasta lui e crainică la Radio România, o ascultăm mereu...Ei au un fiu, Amedeo.
Acasă Amedeo stă la masa din păduricea noastră de salcâmi lăngă bunica lui și eu cred că visez...ba cred că de când am văzut automobilul încă nu m-am trezit. Îl privesc uimită și constat că e și mai frumos, are genele lungi și dese, iar ochii par desenați migălos de un pictor renascentist...
Copilul mă privește și îi spune bunicii:
-Buni, vreau să vină și ea la noi să ne jucăm cu Ostiță...o să se bucure.
Eu tresar îngrozită și visul renaște în mine la o intensitate mai mare.Mâna nebunului îmi strânge umărul cu putere și ochii mă fulgeră dureros.
-Hai, mă...Nu-ți face nimic. Ne pitulăm și el trece peste și se bucură.
Mult aș vrea să merg, dar groaza îmi încleștează fălcile și nu spun nimic...Fug în pod și privesc prin turnulețul de sticlă cum se îndepărtează . Tata îi conduce până la poarte . Mâine o să meargă la ei în vizită...
Seara, Amedeo mă ia de mână și alergă pe o pajiște înflorită, iar eu îl privesc așa, cum nu am mai privit niciodată pe nimeni și mă întreb : ce Dumnezeu o fi clocotul asta din mine? Și de ce-mi simt un trandafir tatuat în inimă? Privesc la copilul-înger și aș vrea să-i pipăi subrațul să vad dacă aripile nu se ascund acolo ca niște evantaie strânse de o mână nevăzută. Ochii de un albastru intens mă poarte pe o apă mult mai limpede ca cea din iazul nostru și mă las scufundată până în adâncuri, unde întâlnesc lumea lui ...Trag cu nesaț aer în piept și o mireasmă dulce mă inundă ca o pâlpâire de rai...O fi iubirea? gândesc eu revoltată și nedumerită. Oare așa sângerează inima oricui? Dar copilul se îndepărtează și eu uit că i-am stat alături...
Le spun tovarășilor de joacă cine e copilul și mergem cu toții să vedem ce face Ostiță...Privim de la distanță și vedem joaca lor nevinovată. Amedeo se așeza cu trupul chircit și nebunul trecea peste el...dar râsul lui era acum dulce ca al unul copil binedispus...
Noi ne privim unii pe alții și ca într-o minte colectivă gândim : dar Ostiță e al nostru , cum poate el să vină de o zi și să ni-l fure...
Invidia ne dă un ghiont și roade cu plăcere din sufletele noastre nevinovate, ștergându-și disgrațios buzele vineții și gura știrbă ca o baba...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Iul 22, 2010 2:04 am, editata de 1 ori
Apoi, uităm de tot incidentul și ne îndreptăm spre iaz.Mergem pe cărarea din grădina mea și porumbii ne taie fețele și brațele cu sulițele frunzelor.Porumbii trosnesc sub trupurile noastre și mama ne strigă din ogradă să nu mai fugim. Parcă poți, când te inindă atâta frumusețe și atâta rai?
Ne aruncăm zgomotoșiîn apă și începem ca întotdeauna întrecerea : la înot, scufundări și plonjoane.Mama mi-a spus că în iaz avem doua hectare de pământ, exact locul unde ne scăldăm noi și eu mă consider un fel de stăpână a apelor...Gândul mă umple de putere și sufletul mi-e inundat de un ocean de apă în care înoată o mulțime de pești.
Unii copii umflă broaștele cu paiul și râd prostește, sigur o să-i pârăsc părinților și plâng să le lase în pace ...
Spre seară ne întoarcem acasă rupți de foame și oboseală.
Bătrâna, mama lui Ostiță mai are un fecior, domnul Ionică îi spune tata. Stă în București și nevasta lui e crainică la Radio România, o ascultăm mereu...Ei au un fiu, Amedeo.
Acasă Amedeo stă la masa din păduricea noastră de salcâmi lăngă bunica lui și eu cred că visez...ba cred că de când am văzut automobilul încă nu m-am trezit. Îl privesc uimită și constat că e și mai frumos, are genele lungi și dese, iar ochii par desenați migălos de un pictor renascentist...
Copilul mă privește și îi spune bunicii:
-Buni, vreau să vină și ea la noi să ne jucăm cu Ostiță...o să se bucure.
Eu tresar îngrozită și visul renaște în mine la o intensitate mai mare.Mâna nebunului îmi strânge umărul cu putere și ochii mă fulgeră dureros.
-Hai, mă...Nu-ți face nimic. Ne pitulăm și el trece peste și se bucură.
Mult aș vrea să merg, dar groaza îmi încleștează fălcile și nu spun nimic...Fug în pod și privesc prin turnulețul de sticlă cum se îndepărtează . Tata îi conduce până la poarte . Mâine o să meargă la ei în vizită...
Seara, Amedeo mă ia de mână și alergă pe o pajiște înflorită, iar eu îl privesc așa, cum nu am mai privit niciodată pe nimeni și mă întreb : ce Dumnezeu o fi clocotul asta din mine? Și de ce-mi simt un trandafir tatuat în inimă? Privesc la copilul-înger și aș vrea să-i pipăi subrațul să vad dacă aripile nu se ascund acolo ca niște evantaie strânse de o mână nevăzută. Ochii de un albastru intens mă poarte pe o apă mult mai limpede ca cea din iazul nostru și mă las scufundată până în adâncuri, unde întâlnesc lumea lui ...Trag cu nesaț aer în piept și o mireasmă dulce mă inundă ca o pâlpâire de rai...O fi iubirea? gândesc eu revoltată și nedumerită. Oare așa sângerează inima oricui? Dar copilul se îndepărtează și eu uit că i-am stat alături...
Le spun tovarășilor de joacă cine e copilul și mergem cu toții să vedem ce face Ostiță...Privim de la distanță și vedem joaca lor nevinovată. Amedeo se așeza cu trupul chircit și nebunul trecea peste el...dar râsul lui era acum dulce ca al unul copil binedispus...
Noi ne privim unii pe alții și ca într-o minte colectivă gândim : dar Ostiță e al nostru , cum poate el să vină de o zi și să ni-l fure...
Invidia ne dă un ghiont și roade cu plăcere din sufletele noastre nevinovate, ștergându-și disgrațios buzele vineții și gura știrbă ca o baba...
Ultima editare efectuata de catre Dorina Ciocan in Joi Iul 22, 2010 2:04 am, editata de 1 ori
la data de Mar Iul 20, 2010 4:04 am Dorina CiocanPentu că-i știu povestea, sub hidoșenia lui, eu văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul spasmodic...
La noi vine mereu o femeie tistă ca un cimitir...își șterge mereu ochii cu un colț de basma curată , de parcă acum a scos- dintr-o ascunsă ladă de zestre.Femeia e de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită.E mama nebunului.Plânge cu niște lacrimi care întâi trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.
-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești.Lacrimile se lasă ușor pe dușumea și femeia parcă se sfîrșește ca o lumânare.
Tata se îmbracă și pornesc împreună...Simt cum inima ei începe să crească și trupul împuținat se îndreaptă..vorbesc și tata îi zâmbește încurajator...
Noi, copiii, îl știm și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată de nebunia lui...uneori poartă mâinile la spate , privește în jos și râde...Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de undeva de foarte aproape ,din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor șovăielnici...apoi râsul.Un râs de diavol ,care ne îngheață inimile în piept...
Unul dintre noi , mai ager de picior, țâșnește din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună..Aleargă toți...eu nu știu ce să fac...aproape am murit de frică..dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...aud pașii nebunului în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic...Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și nebunul abandonează fuga. Eu plâng, plâng de frică, plâng de milă, plâng pentru că există nebunie ...
Seara, în vis, nebunul îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul, iar voce lui tuna, ochii fulgerau.Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic și flămând...Mama mă mângâia și-mi făcea cruce:ai visat urât...liniștește-te, dormi!...Ea nu știe că-l necăjim pe nebun... s-ar supăra...Ea ne-a povestit că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată...și bețivul de Gheorghe Tofan l-a speriat cu pușca...
Tata îl liniștea mereu...mă întrebam cum? și de ce mătușa nu chema un om mai voinic.Tata e un om obișnuit, dacă mi-l omoară ...Așteptam cu frica răscolindu-mi stomacul.
Se întorcea spre seară...era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați...știu că doar îi vorbea și îl privea în ochi și Ostiță se liniștea ca și cum cineva i-ar fi administrat o doza de calmant puternic...mereu mă întrebam ce-i spunea tata...
De fiecare dată ne aduce faguri de miere și multă miere de albine, o găleată plină, noi mâncam dar simțeam că vizitele asta îl epuizau...niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bâtrâna îi mulțumea, așa cum mulțumești în fața unei icoane...
După ce a murit tata, Ostiță mai trăia. Bătrâna ne vizita și plângea mereu...Îl plânge mai mult pe tata.
În prima mea vacanță de liceană, când m-am întors acasă am aflat că a murit Ostiță...
Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte...Nebunul era copilăria mea înlănțuită...acum eram liberă...
Ce poți face cu o libertate neașteptată?
Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit...cu ochii pândalnici, ca o pasăre de pradă...El era decorul sumbru al copilăriei mele...Oare își mai amintește cineva de el?
Priveam luna...Își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...
După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng plecații, prea mulți și prea devreme. Satul mirosea a pustiu și a moarte...Aud ecouri...glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz...Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină...
O, biet chip sluțit de nebunie, ale cui păcate ancestrale le-ai purtat pe umer-ți masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care zace de veacuri în sufletul meu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu