Chiar dacă oglinda era spartă, era aceeași oglindă în care și-a privit copilăria,adolescența, viața în cele mai adânci simțiri.
Privește și acum...
Își trece o mână tremurată peste chip.
Mâna sau chipul sunt înscrise cu dâre aspre de care nu scapă nici o rătăcitoare pe acest înșelător paradis...
E oglinda...Sau poate doar cartea amintirilor își pâlpâie filele peste față ca o adiere ușoară într-o zi tristă de prier.
Crede că nu va regreta nimic, nici nopțile de mai inundate de praful edenic al liliacului, nici poveștile aprinse cândva, într-o seară imaculată de iarnă, poveștile acelea care au prins aripi și au zburat ca într-un arabesc nedeslușit pierzându-și culoarele uitării...
Pipăind, caută copilăria.
Copilăria?
Da. Tărâmul acela al viselor candide. Nimeni nu a mai trăit-o la fel pentru că fiecare o simte cum îi șoptește sufletul.
Este ceva de neuitat să te simți regină peste ape, să le stăpânești cu puținul tău trup, și ea, uriașa fantasmă, ca o știmă neîmblânzită, să te asculte, să-ți cânte cu valurile pe care nu le-a mai cântat nimănui la fel și să-ți legene visele pe aripi de gene.
Te așteaptă undeva, departe, casa cu nucul cel falnic de la poartă. Nucul prieten şi purificator. Păstrător fidel al gândurilor tale de mic faun, cu pătucul dintre ramuri unde veneau prietenii să ți se alăture ca într-un altar sacru, iar tu să-i umbrești cu veșnicia.
Să te simți stăpâna unor ținuturi, să oferi și altora din paradisul ce a fost cândva al bunicilor şi al mamei mele, și într-o clipă blestemată să pierzi totul, să ții mâinile răsfirate și să simți cum sufletul ți se scurge printre degete...
Ai simțit vreodată, cititorule, cum ţi se scurge sufletul și bucăți din tine se ridică înfiorător spre cer???
Iar tu, de dragul celor dragi, trebuie să o iei de la capăt...și iar...și iar de la capăt.
Simți că drumul e nesfârșit și anevoios.
Dar mă întorc în gând, în lumea oglinzilor mele și văd chipurile dragi ce își arată doar pentru o secundă fața, apoi se pierd înălțându-se cât mai sus, până în locul în care mâna mea nu mai poate ajunge.
Bietele mele chipuri pierdute...Le mulțumesc pentru că s-au depărtat, doar așa vor trăi veșnic în mintea mea ca niște buni tovarăși de joacă, cu care dacă vreau, pot să mă joc mereu, să inventez mii și mii de jocuri...Glasurile lor mai au ecou în inima mea și vor avea veșnic...
Asta e lumea pe care o țin ascunsă în suflet şi pe care uneori o scot ca să o pot privi doar eu...
Lumea aceea e pierdută dar, azi, pot să îi cânt o sfâșietoare melodie din flaut așteptând să se desfacă cerul...
Privește și acum...
Își trece o mână tremurată peste chip.
Mâna sau chipul sunt înscrise cu dâre aspre de care nu scapă nici o rătăcitoare pe acest înșelător paradis...
E oglinda...Sau poate doar cartea amintirilor își pâlpâie filele peste față ca o adiere ușoară într-o zi tristă de prier.
Crede că nu va regreta nimic, nici nopțile de mai inundate de praful edenic al liliacului, nici poveștile aprinse cândva, într-o seară imaculată de iarnă, poveștile acelea care au prins aripi și au zburat ca într-un arabesc nedeslușit pierzându-și culoarele uitării...
Pipăind, caută copilăria.
Copilăria?
Da. Tărâmul acela al viselor candide. Nimeni nu a mai trăit-o la fel pentru că fiecare o simte cum îi șoptește sufletul.
Este ceva de neuitat să te simți regină peste ape, să le stăpânești cu puținul tău trup, și ea, uriașa fantasmă, ca o știmă neîmblânzită, să te asculte, să-ți cânte cu valurile pe care nu le-a mai cântat nimănui la fel și să-ți legene visele pe aripi de gene.
Te așteaptă undeva, departe, casa cu nucul cel falnic de la poartă. Nucul prieten şi purificator. Păstrător fidel al gândurilor tale de mic faun, cu pătucul dintre ramuri unde veneau prietenii să ți se alăture ca într-un altar sacru, iar tu să-i umbrești cu veșnicia.
Să te simți stăpâna unor ținuturi, să oferi și altora din paradisul ce a fost cândva al bunicilor şi al mamei mele, și într-o clipă blestemată să pierzi totul, să ții mâinile răsfirate și să simți cum sufletul ți se scurge printre degete...
Ai simțit vreodată, cititorule, cum ţi se scurge sufletul și bucăți din tine se ridică înfiorător spre cer???
Iar tu, de dragul celor dragi, trebuie să o iei de la capăt...și iar...și iar de la capăt.
Simți că drumul e nesfârșit și anevoios.
Dar mă întorc în gând, în lumea oglinzilor mele și văd chipurile dragi ce își arată doar pentru o secundă fața, apoi se pierd înălțându-se cât mai sus, până în locul în care mâna mea nu mai poate ajunge.
Bietele mele chipuri pierdute...Le mulțumesc pentru că s-au depărtat, doar așa vor trăi veșnic în mintea mea ca niște buni tovarăși de joacă, cu care dacă vreau, pot să mă joc mereu, să inventez mii și mii de jocuri...Glasurile lor mai au ecou în inima mea și vor avea veșnic...
Asta e lumea pe care o țin ascunsă în suflet şi pe care uneori o scot ca să o pot privi doar eu...
Lumea aceea e pierdută dar, azi, pot să îi cânt o sfâșietoare melodie din flaut așteptând să se desfacă cerul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu