Duna

Când ploile ne umplu sufletele cu picături cristaline de lacrimi, bisericilor li se face frig, sfinții simt umezeală în oasele albite și coboară pe furiș din iconostas, în poveste.
Poveștile ne țin întotdeauna de cald pentru că sunt spuse la gura sobelor.
Dar, iată, sfinții se pierd printre oamenii de rând și noi visăm cu glas tare.
Da, visele strigă uneori prin gura vântului și în iarna asta, mai albastră decât celelalte, a nins cu aripi culese de păsări fără de zbor.
La marginea copcii ies peștii să își atingă înotătoarele, amestecându-se cu fulgii aripilor frânte. Spre seară își ridică ochii bulbucați spre cer, parcă șoptind fără de glas:
-N-are rost să gândim prea departe. Chiar dacă lacul ăsta înghețat seamănă a cavou, noi suntem datori cu încă o moarte până la primăvară.
Spusele lor se rotunjeau în piepturi și piereau pe buzele umede ca un blestem al tăcerii.
Tăcerea durea. Orice tăcere doare atunci când nu e ascultată...
Și povestea devenea tot mai dezlânată, pleoapele se îndesau cu țurțuri ascuțiți. Alunecau zgomotos în mânecile cămășile sfâșiate.
Cuvintele mocneau undeva, după o perdea groasă și se spărgeau ca o izbitură de topor în gheața transparentă a lacului...Poate nici nu erau cuvinte obișnuite, ci erau doar acele silabe conservate în ecoul timpului, sunetele celor plecați care, acum, se întorceau să-și caute stăpânii...
O mână caldă străbate prin aripa timpului. Mă ajută să mă ridic. Simt căldura cum îmi răscolește cele mai ascunse interioare și întreb ștergându-mi ochii cu palma stângă:
-Doamne, cât timp s-o fi cernut de când am adormit pe duna asta albă, îngropată de nisip?