Învăţătorul

A venit și vremea să merg la școală . Cu emoție și frică pășesc pe
holurile școlii care mi se părea imensă, deși într-o vizită, după mulți
ani am privit zidurile acelea albe care acum îmi păreau prea joase , iar
lumina pătrundea șovăind prin geamurile mici.
Aceleași șanțuri și același teren mâlos, cu iarbă sălbatică, neprietenoasă care ne tăia genunchii prin
asprimea ei.
Mă și mir că am învățat carte din primul an...
Tovarășul ( Dumnezeu să-l odihnească în pace!) nu era un om rău dar căzuse în patima
băuturii, iar noi eram o altă generație sacrificată pe altarul beției
sale...Nu am amintiri pregnante, nu rețin sfaturi sau clipe
memorabile...Îmi amintesc doar de o veșnică durere de spate care m-a
chinuit până ce am plecat în altă școală ,la clasa a cincea....
Tovarășul ne lăsa mereu în pauză. Pauzele erau prea lungi și ne zbenguiam, de
cădeam frânți când ajungeam acasă. Parcă am fi tras ca boii în jug.
Tovarășul avea o fetiță mai mică decât mine cu un an , care fizic mă depășea cu
trei, patru. Era greoai și bondoacă. Durerile de spate veneau pentru că o
căram zilnic în brațe, spre a-i atrage atenția tovarășului învățător.
Sigur nu mă vedea niciodată...Nu prea existam pentru el...Mai importantă
era sticla lui, ce se odihnea veșnic după sobă . De aceea ne ține mereu
în pauză...pentru a-și îneca amarul.
Era prieten cu tata și ne vizita mereu, ba mai serveau un pahar de vin împreună. Îi spunea tatei că am
cap bun, dar nu vreau să scriu frumos...
După ce pleca, tata îmi cerea caietele , îmi lua ușor urechea între degete și mă întreba ce am
scris...Ce să înțelegi din niște semne încâlcite? Dar tata înțelegea,
și-mi citea...Abia atunci, parcă mi lua se o perdea de pe ochii și înțelegeam
ce am scris...
Îmi vorbe bând și-mi spunea cu glas de arhanghel : să te silești, să înveță, să nu zică lumea că ai luat premiul pentru că învățătorul mi-e prieten...
Eu promiteam cu lacrimile ca niște perle neșlefuite, și nu ridicam privirea până nu pleca... Mă sileam...mă
sileam...două- trei zile...Apoi, literele se așezau iar strâmbe în
caiete parcă scoțând limba la mine și făcând semnul acela cu degetele la
tâmplă, pe care ni-l făceam noi, copiii, când voiam să ne scoatem din
sărite unii pe alții...
Cu inima strânsă, gândeam: de nu mi-ar cere iar caietul...
Când încep altul o să mă silesc mai mult...
După câteva zile urechea mea ajungea iar în mâinile tatei și el mă strânge ceva mai
puternic ...spre a-mi aduce în minte promisiunea făcută.
Pot zice că tata era învățătorul meu...
Chiar mă gândeam la dezavantajul celorlalți...
Când am ajuns la altă școală, profesoara de română, mereu întreba de ce
numai eu știu...
Eram într-o concurență acerbă cu 3-4 băieți...
Unul dintre ei, era cel mai deștept și-mi cam umplea visele...dar le spunea
colegilor că m-ar fi plăcut dacă eram mai albă...Mă spălam mereu și-mi
frecam obrajii când mă apropiam de școală doar, doar i-oi părea mai
albă... Nu i-am părut niciodată...Nici nu îi mai rețin numele și ce drag
mi-era atunci, Dar în mintea mea îl porecleam , fără să știe nimeni „gălbejitul”..Poate dintr-o frustrare copilărească, pentru că-mi luase locul la învățătură.

Tatăl învățătorului era veterinarul din zonă . Venea pe la tata și îi povestea câți juncani a vândut el să-și facă
feciorul învățător și om mare. Mare era , pertru că era masiv și
grăsimea îi atârna ostentativ pe burtă.
Mă gândeam că tata nu are atâția juncani și că eu nu o să ajung niciodată învățătoare...
Atunci, am început să învăț singură cu acea furie care apare când nu ai
alternative...
Am luat premiul întâi în fiecare an . Nu știam dacă îl merit sau e un semn al prieteniei învățătorului față de tata .
Primeam de fiecare dată diploma cu o vinovăție copilărească...ba și colegii mai
ducea vorba că tata îl roagă pe tovarășu” să mă trecă prima și mă
priveau cu invidie și neîncredere.

După mulți ani am aflat că tovarășul devenise primarul comunei. A făcut niște lucruri ilegale. A
ajuns în pușcărie și acolo a murit.
Mă gândeam la vorbele îndârjite ale tatălui său când îi spunea tatei: Măi, Nică , pentru copii să faci
totul ca să-i faci oameni...Nu știi câți bani am dat eu să-l fac om pe Ghițăluș al meu (pe domnul îi chema Gheorghe).
Mă gândeam dacă omenia se cumpără sau e doar o iluzie. Și-n inima mea de copil se dădea o luptă pe viață și pe moarte.
Apoi, mai târziu, singură am împărțit lumea în două categorii : a celor care
cumpără totul și a celor care câștigă, prin sudoarea frunții, totul . Am
știut că o să fac parte din a doua categorie...

Cine , și când ne face oameni și cât trebuie să plătească pentru omenia din noi?

Sărmane învățător care nu mi-ai lăsat amintiri plăcute în inimă. Cum te-am
iubit ca pe o icoană atunci când mintea mea nu putea pătrunde în
adâncurile omenești. Alergai mereu pe imaș și noi te priveam de acasă :
eu, cu drag, frații mei, cu hohote de râs , spunând că ești un prost
pentru că și tatăl tău recunoaște asta, și-ți spune „ghițăluș”,
recunoaște și el că nu ești decât un bou mic, mic, chiar dacă ești
mare...
Alergam cu lacrimi în ochi la tata și palmele lui se odihneau pe fundul fraților mei, punându-i să-și ceară scuze de la mine care nu mă mai opream din plâns, așa, doar ca să-l pot răzbuna pe învățător pentru nedreptatea care i se făcuse...

Tatăl lui îl aducea în ridicol din prea multă dragoste. Și acum îmi răsună cuvintele lui, strident în urechi, când se întorce le la târg:
-Ghițăluș al tatii!!!!!!!!!!!Hai acasă, că ți-a adus tata halviță !
Frații mei iar erau pe jos chircindu-se în hohote doar spre a-mi face în ciudă.

După ani și ani, mă aflam în sala de repartiție a învățătorilor pe posturi...Eram eu ,dar și fata lui, fetița bondoacă, pe care în momentul în care am zărit-o ,din senin m-au luat durerile de spate...
Aveam o medie mult mai mare decât ea...atât de mare încât puteam alege orice post de
pe listă...aș fi vrut să mă întorc în sat...Ea mă privea cu frică...
Dar destinul mă chema în altă parte ...O altă lume își deschidea porțile
pentru mine...

Lumea din oglindă se retrege: tovarășul bețiv, fetița lui mică și greoaie, tata, frații mei...toți își
acoperă fețele cu mantia uitării și încercă să se mai odihnească..