O pagină din viaţă...

În ochii minții mă vad iar ca la 20 de ani, în ziua aceea înnourată de vară, în care am pornit singură spre zona de agrement "Lebăda", amenajată în afara orașului, cu intenția de a înota şi a-mi aduna gândurile...
Lacul era pustiu, cerul părea de zinc, îngrămădit de nori hidoși, iar apa era tulbure şi parcă mirosea a moarte...Valurile răsunau a bocet înfundat în colţ de basma veche...
Mă dezbrac şi mă arunc în lupta cu valurile pătimașe , amestecându-mi gândul cu norul cenuşiu şi izul de apa îndoliată...
Abia când revin pe mal, observ o bătrână suptă de nevoi, cu lacrimile agățate în colțurile ochilor. Fără să o întreb, mi se destăinuie : apa e tulbure, feciorul meu s-a înecat ieri aici, şi aștept...poate apare...
Îşi varsă amarul pe cel care a făcut băutura...şi a lăsat 3 copii singuri...ce poate să le facă ea? cum să-i crească singură?...Asta mă întreb şi eu, dar nu găsesc răspunsul prin colț de gând chircit de milă...
Mă privește printre lacrimi şi mă întreabă , fără să mă lase să reacționez:
-Dacă iese, îl poţi aduce la mal? Văd că nu ţi-e frică de apă...
Tresar, ca orice om de rând. Îmi dau seama că nu am fost niciodată atât de aproape de moarte, încât să o pipăi, dar durerea bătrânei nu-mi dă pace...mă înghesuie şi-mi şopteşte că am destul curaj...Ştiu c-ar trebui să-l trag de o mâna sau să îl împing de picioare...Sunt sigură că o să mă descurc...
Bătrâna suspină sfârșită ca o lumânare uitată în sfeșnic de o veşnicie şi îi promit că o să-l scot...Chiar mă rog să iasă mai repede...să pot curma durerea acestei ființe greu încercată.
Timpul îşi numără secundele într-o liniște eternă...Bătrâna îşi leagănă a grijă trupul împuţinat de vreme şi nevoi,
O privesc şi doar tac...tac...așteptând să se arate moartea................................
Stau toată ziua ca la un imaginar priveghi, alături de bătrână. Așteptăm așezate pe treapta de beton a digului şi aşteptarea asta sinistră pare să ne lege cu nişte corzi întinse cele două suflete.
Privim întinderea ucigașă de apă tulbure şi agitată sau poate doar mulțumită de neașteptatul ei câștig,. Clipocitul sacadat al valurilor pare a bocet necurmat...
Femeia cu ochi goliți de tristețe îşi deapănă parcă doar sieși, povestea : feciorul ei avea trei copii, nevasta i-a plecat mânată de bătăi şi scandalurile nesfârșite...Era cizmar şi mai aducea câte un ban în casa...Dar acum au rămas pe drumuri...Şi din când în când, îşi șterge cu dosul palmei ochii umflați şi înroșiți.
Cât cinism!
Oare ce aștept?
Să fur din ghearele morții un cadavru şi să-l redau lutului nesătul.?
Să-l fur din burta pârâului şi din gura peștilor flămânzi?
###
Îmi amintesc brusc şi de copiii care s-au înecat în pârâul de lângă satul meu...de lumânarea arzând, care era pusă mereu într-o felie de pâine. Cum se rotea  şi se tot rotea cât era ziua de mare şi doar în momentul asfințitului se oprea împrejurul locului unde se oprise trupul celui înghițit...
Oamenii aruncau căngile şi scoteau trupul pământiu şi umflat al fostului tovarăş de joacă.
Noi, copiii priveam moartea în faţă cu frică şi mirare, dar frica trecea repede şi a doua zi ne bălăceam iar, sfidându-i ochii răi şi pârdalnici.
###
Deodată, tresărim pentru că zărim ceva în depărtare. Mă arunc în apă înainte de a mă îndemna femeia. Înot cu trupul parcă amorțit. Simţurile par să nu mă mai asculte.
Ajung în dreptul semnului nedefinit. Era doar o pungă de plastic.

Şi iar suntem doar noi în tot ținutul asta, pe malul apei. Noi şi undeva în burta apei, înecatul...

Mantia înserării se lasă ca o perdea foarte groasă şi nu pot să o las singură pe malul apei. Îi spun:
Trebuie să plecăm pentru că în câteva minute va sosi ultimul autobuz spre oraș. O rog să meargă să meargă cu mine, pentru că e noapte şi chiar dacă apare, nu-l mai putem vedea. Îi promit că o să vin şi a doua zi.
A fost ciudat faptul că poliția nu a venit, nici scafandrii, și-au zis, probabil, că era un biet beţiv şi o să iasă el până la primăvară. Deşi i-a anunțat, nici a doua zi nu erau cei în măsură să o ajute...
E atât de tristă povestea asta şi mi s-a scris în suflet ca o ploaie de fluturi uscaţi...

A doua zi, eu şi încă doi tovarăși de înot, pe care i-am cunoscut întâmplător acolo, aduceam la mal, într-un asfințit însângerat, trupul înecatului.

Soarele îşi scălda umbra roșiatică în cuprinsul apei. Înotam, şi abia într-un târziu mi-am dat seama că sunt doar eu în apă. Sutele de oameni s-au retras pe mal parcă presimțind apariția trupului mortului, încă înainte de a se arăta...
Ceva plutește nu foarte departe de mine şi deja știu că este el, înecatul...
Mă apropii, nu ştiu dacă pot să-l trag singură.
Vin la mal şi le spun oamenilor că e un om înecat.
Îi rog pe cei doi băieţi, pe care i-am observat că înoată la fel de bine ca mine, să-l aducă la mal, dar îmi spun că nu merg fără mine.
Prietena mea cu care am venit la plajă îmi strigă să nu plec. Ba, dacă îndrăznesc să plec nu mai vorbește niciodată cu mine.
Am o promisiune de îndeplinit...Mama bărbatului e încă acolo şi se uită rugător la mine...
Mă arunc înaintea celor doi şi înaintăm uşor cu o oarecare frică.
Am ajuns.
Le-am zis să-l prindă ei, iar eu o să-l împing de picioare.
Mă uit înspre mort. Gândesc la faptul că niciodată nu am fost aşa aproape de moarte.
Îi văd trupul închircit spasmodic , dar fața îi e nemaipomenit de senină şi frumoasă.
Şi zâmbesc, spunându-mi :uite un mort fumos...

Înotăm tăcuţi în acest cortegiu al morţii...Deasupra înecatului, văd tronând moartea, ca pe o femeie înnebunită de frumuseţe...Din când în când, muşcă pătimaş din buzele lui, ştergându-şi buzele arse cu mâna descărnată...

Ai câştigat iar, ticăloaso!

Ajungem la mal. Unul din băieţi are păr pe mâini şi într-un gest plin de cinism, întinde mâna spre colega mea, cerându-i să facă cunoştinţă. Ea fuge şi strigă la mine supărată.

E linişte în viaţă şi în moarte...

Sutele de gură-cască se adună ca la o paradă în jurul mortului, parcă păşind, unul după altul, cu papuci de mătase în sufletul lui, mulţumindu-se că nu au fost pe aripa întronatei.

Deasupra lor, sufletul meu se goleşte într-un dans al liniştii şi al epuizării...

Mi-e atât de aproape ziua aceea, încât dacă aş întinde mâna, aş atinge-o.
Din clipa aceea, pentru mine viaţa şi moartea s-au legănat în acelaşi balansoar.

Îmi privesc mâinile şi-mi vine să-mi strig:
-Eşti o ticăloasă!!! Ai împins cu mâinile tale moartea! Ce mai vrei de la viaţă?

Privesc mâinileşi parcă aş vedea nişte ramuri împodobite cu aripi de molii uscate...Mi le apropii de gură şi simt cum mi se scutură în adânc, un balsam furat parcă din sarcofagele fanariote...
A fost cea mai cutremurătoare experienţă din viaţa mea, care mi-a modelat destinul. Din clipa aceea am ştiut că nu pot fi altfel...Nu am să fiu niciodată altfel...Am să fiu ucigătoarea morţii...
Prietena mea s-a mai calmat, dar mă roagă să mă clătesc şi cu puţin clor...Îmi vine să râd în hohote...Oare moartea s-ar sfii de mirosul înţepător al clorului? Mă ceartă că am ştiut de mort cu o zi înainte şi am lăsat-o să mai intre în apă...

În noapte aceea sfârşesc în îmbrăţişarea cruntă a celui pe care l-am redat lutului, ca semn de preţuire pentru binele făcut mamei sale...Dar el revine seară de seară...

-Ştii ce vă ziceam despre morţi, când eraţi mici, îmi şopteşte mătuşa mea Aglaia, care mă speria cu bătrâneţea chipului ei.Nu te mai lasa chinuită. Dă-i două cepe de pomană ca spă plece...

Împlinesc ritualui şi pentru prima dată mortul deschide ochii, nişte ochi senini, albaştri, în care , parcă s-au înecat toate ap
ele lumii...Apoi, îşi lasă mâinile pe lângă corp şi dispare în noapte.
Eu răsuflu eliberată...

O rază de lumină îmi creionează faţa.

Timpul mă întreabă nedumerit , ce fac?
-Nimic, doar şterg de praf o pagină din viaţă...