Simbioză

Trăiesc de ceva timp într-o simbioză cutremurătoare cu geamăna din mine...
Îmi arunc ochii spre oglindă. Valurile nemărginite nu mă scaldă ca altădată arătându-mi perfecțiunea chipului. Mă ocolesc.Când îmi simt pașii, nemărginirea de dincolo își închide sfidător grandioasele porți.
Uneori se arată Tristețea...
De când nu mi-am mai văzut chipul?
Oamenii mă privesc superficial...Alteori, privirile lor poposeau darnice asupra mea...
O privire alunecă totuși pe chipul meu.
Mă strigă pe un nume demult uitat.
 Zâmbește.
Zâmbetul se preface în rânjet, iar strigătul în răget asurzitor.
Am în jurul meu un suport metalic de care atârnă, însângerate, perdele grele din catifea veche.
Trag cu încredere.
Sunt protejat...
Rânjetul dispare...
Răgetul se estompează în acorduri angelice .
Sunt Destiny...Pot să îmi creez singur destinul...
Mă întreb cum am ajuns aici.
Imagini se derulează într-un ritm amețitor.
Din străfundul meu iese cineva și-mi întinde un pahar cu un lichid amar și dulce...
Mi-e sete...Mă îndeamnă prietenește să beau...Buzele mă frig...Lichidul îmi chircește spasmodic trupul...
„E viață”. îmi șoptește ușor la ureche ca pe o veche  taină..
Viața poate uneori se amorțească simțurile?” mă întreb nedumerit...
Cel din mine zâmbește. Nu privesc zâmbetul prea mult de teamă să nu devină rânjet.
Apoi, îmi fac mare curaj.
Privesc. Zâmbetul îi luminează chipul, îi destinde trăsăturile...
Aș mai bea viață pentru acest zâmbet.
Amețit, mă preumblu pe străzi...
Sute de oameni își plimbă destinele alăturea de mine dar niciunul nu are
un geamăn cu care să trăiască într-o simbioză cutremurătoare...