Anii mei de liceu...

Complexe puternice...
Liceul însuși mă complexa prin grandoarea lui...uneori mi-era frică să nu mă pierd pe culoarele lui ca pe unul al timpului şi să nu evadez într-o nouă dimensiune străină mie.
Am vrut un liceu modest unde să mă simt bine, un liceu de chimie, dar pe vremea aceea școala hotăra ce profil vom urma elevii, nu era voie de plânsete sau argumente.
Liceul meu era evadat de mici artiști : clase de pictură , muzică, sculptură, filologie şi învățători, educatoare...
Atelierele de lucru îmi luau ochii. Nu știam cum puteau copiii aceia , care-mi semănau fizic(aveau doar doua mâini, ca şi mine)să creeze niște minunății de lucrări.
Nimerisem în cameră cu o fată de la muzică(studia oboiul) şi una de la pictură, un talent desăvârșit...Mă întrebam ce caut acolo...şi aveam inima strânsă ca într-o menghine...Mă rugam zi şi noapte să iau note măcar de 6, nota 5 o excludeam , era sub demnitatea mea să o accept...
Prima notă am luat-o la limba română, după ce profesorul ne-a rugat să povestim ceva...un film, un roman, o întâmplare... asta m-a derutat...Eu știam să execut ce mi se cere , nu să fac ceea ce doresc. Nu-mi puteam aduna gândurile...stam prostită în fața foii albe şi minutele treceau ca păsările speriate pe lângă mine...
Într-un târziu m-am hotărât şi am început să povestesc romanul Anna Karenina , de Lev Tolstoi, așa cum am înțeles eu, cu mintea mea de copil drama femeii prea încercate de soartă...
Pixul aluneca ușor şi eu zburam alături de eroină, apărând-o şi contopindu-mă cu conștiința ei.
Când s-au adus lucrările am fost foarte surprinsă de notă, ceea ce m-a făcut să ridic standardul în rugăciunile mele şi să cer note mai mari de 8.
Colegii, prea simpatici şi diferiți de cei cu care mă tăvăleam prin noroaiele de la ţară...Parcă prea curați, prea ordonați şi miroseau liniște, a lipsă de griji şi nevoi, de care eu eram prea încărcată...
Mă spălam și-mi scrijeleam cu unghiile fața ca să îndepărtez arsura soarelui şi măsliniul natural cu care m-a înzestrat Dumnezeu...
Gândeam:Doamne, de nu m-ar crede cineva țigancă...Şi parcă-mi aude gândul o fetiță frumoasă ca o zână din povești , cu un trup micuț ca şi al meu , dar foarte blondă şi cu ochii de un albastru marin...Se apropie încet şi mă întrebă senin:
-Ştii țigănește?
Eu mă desfac în mii de bucăți, mă înalț până la ceruri şi cad de acolo de multe ori...Îmi amintesc de porecla cu care mă disciplina fratele meu şi de furia care mă apuca atunci când ne certam. Sunt amețită şi parcă nici nu mai văd...dar reușesc să îndrug silabisind abia:
-De ce crezi asta?
-Nu ştiu...arăţi aşaaa...Eşti brunetă...
Tocmai ea , care-mi era cea mai dragă dintre toți, gândesc haotic...Nu se poate...Sigur visez....Şi-mi clipesc braţul...dar mă doare . Deci i-adevărat. Spun supărată:
-Nuuu...
Fug...fug...şi lacrimile se iau la întrecere cu mine, apoi coboară ca un vad care s-a rupt...Ajung în cameră, mă așez cu fața în pernă şi iar plâng...
După un timp mă liniștesc şi cineva parcă-mi șoptește că ea va fi cea mai bună prietenă a mea din timpul anilor de liceu. Dar mi-e nu-mi vine să cred...
Aşa a fost. Era foarte frumoasă dar foarte slab pregătită şi eu acopeream lacunele ei la învățătură în fiecare seară, în sala de meditație, unde mergeam să îi explic multe lucruri pe tablă ,ca o mică învățătoare şi o făceam cu drag, fără să-i port ranchiună pentru durerea pe care mi-a provocat-o la început de an școlar.
După o lună de școală s-a schimbat profesorul de limba română cu o doamnă care mi-a rămas pentru totdeauna în suflet...După teza de limba română m-a chemat pe hol şi mi-a spus că îi place cum am tratat subiectul...Apoi m-a întrebat dacă am bani (îmi știa situația materială precară)...am spus că am...dar nu i-am avut niciodată, în timpul liceului...Mi-a pus niște bani în buzunarul de la uniformă şi mie îmi vene să plâng...nu știu dacă era rușine sau revoltă pe viața mea care mi se părea nedreaptă...
Doamna mi-a zis:
-Să te duci şi tu la Alimentara din colț, că s-au adus portocale...Mergi să-ți cumperi! 

Îmi aduc aminte că mama era foarte săracă...Nu avea un venit propriu şi era nevoită să crească animale multe, să ne întrețină , pe mine şi pe fratele meu ,la cele mai bune licee din Botoșani...
O dată m-a vizitat la școală şi mi-era așa de dragă:
Ea şi chipul ei sfânt de eroină desprinsă din nuvela lui Agârbiceanu, pentru că mama chiar semăna cu Fefeleaga...la asprimea mâinilor şi a vieții.

Copiii priveau suspicioși la hainele ei curate dar destul de vechi, însă mie nu îmi păsa. Ea era pentru mine zână cea bună.Venise să-mi cumpere trening şi pijamale noi...pentru că după ce am dormit fericită în niște pijamale moi şi frumoase,( fabricate dintr-un material de foarte proastă calitate), la prima spălare mi-am dat seama că pantalonii îmi ajunseseră la genunchi, haina avea mânecile până la coate şi nasturii aproape plesneau...
Nu știam cu ce să mă mai îmbrac dar am găsit prin geamantan o rochiță subțire pe care o purtasem la un hram al satului...
Dimineața, când pedagoga a strigat cu glasul strident :Hai, la înviorare , fetelor!!! eu nu știam cum să cobor în curtea internatului în rochiță...chiar m-a întrebat aspru :tu de ce nu te-ai dezbrăcat de rochiță aseară?
Cu toată asprimea ei, femeia mă îndrăgea, cum nu îndrăgise prea multe eleve....Chiar îmi spunea spre surprinderea mea şi a multora ,,fata cea draguța din a 9 D,,...Mă uitam în dreapta, mă uitam în stânga, să văd şi eu fata draguță, nevenindu-mi a crede că ea vorbea cu mine.

Temele trebuia să le facem într-o sala de clasă care se numea Meditator. Nu puteam să învăț în sala aceea cu mai multi copii şi i-am spus plângând asta...Ea mi-a zis că pot rămâne o perioadă în cameră...dar să nu știe nimeni...Eram fericită...
La școală, colegii m-au primit chiar cu simpatie...Ieșeam în evidență, poate pentru că eram cea mai mică de înălțime şi arătam altfel decât ei...Veneau pe rând să mă atingă...spuneau arăt puțin ciudat..mă luau de mână....Era frumos...
Dar inevitabilul s-a produs la ora de matematică.
A apărut o profesoară de o severitate exacerbată...Spaima liceului.
Pe noi, cei de la filologie ne complexa gândul că o să ne creadă pe toţi o apă şi un pământ...
Culmea era că mie îmi plăcea matematica tot așa de mult ca şi literatura...
Profesoara era de o prestanță exagerată..Îmbrăcată mereu impecabil..asortată cu toate accesoriile , părul, toate aveau nuanța hainelor pe care le purta în acea zi...şi venea îmbrăcată mereu cu alte haine...
Eu mă uitam la ea ca la un film...şi mă minunam...Aşa ceva nu mai văzusem niciodată.

Vine la prima oră şi umple tabla de formule şi vorbește fără să ne privească...
Aproape de sfârșit , spune ca pe o bandă magnetică, cum le spunea tuturor elevilor de generații întregi:
-Cine nu a înțeles e rugat să ridice mâna...
Eu privesc speriată în jur...Toţi au înțeles...Şi gândesc :e clar, trebuie să spun. Nu are rost să mint de la început, trebuie să fiu cinstită cu mine însumi.
Uite, sunt singura care nu a înțeles...Ridic timid mâna sus...
Profesoara e năucită de-a dreptul. Nu-i venea să creadă că am îndrăznit...Copiii mă privesc şi ei speriați de ce ar putea să se întâmple...
Tovarășa își revine repede şi spune:
-Bine o să mai explic o dată, dar te rog să mă urmărești cu mai mare atenție...
Sunt așa de zăpăcită de situația creată, încât parcă sunt o cârtită ieșită abia atunci din pământ...
Ce atenție! Îmi venea să mor...Nu am înțeles nici cât înțelesesem la început.
Parcă mă zăpăcise şi mai tare.
Aş  fi vrut să şterg cu buretele o parte din timpul celei ore.
Vrea să mă scoată la tablă să facă niște demonstrații, poate ca să mă pedepsească pentru îndrăzneală..Sigur nu aş fi putut face nici un pas...
Dar sună clopoțelul spre ușurarea mea şi a colegilor din clasă.
Îmi spune că data viitoare să mă prezint la tablă fără să mă cheme ea...
E pauză...Copiii roiesc în jurul meu şi recunosc toți că nu au înțeles nimic...nici unul...

-Ești o curajoasă, îmi spun cu toții...
-Nici unul din noi nu a îndrăznit să spună asta...n
-Nici noi nu am înțeles nimic...nimic...
Povestea mea a circulat mult timp în liceu...
Dar ceea ce m-a bucurat a fost faptul că severa şi distinsa mea profesoară nu a acordat mare caz curajului meu şi m-a tratat onest până la sfârșit.
Sfârșit care a venit peste doi ani, pentru că a murit de un afurisit de cancer...şi am regretat-o ...şi o regret şi acum...
Eu am văzut în ea omul de dincolo de catedră...
I-am ajutat pe toţi colegii care nu se prea descurcau la matematică,
Ea știa asta, dar îmi era recunoscătoare pentru că întindeam mereu mâna spre ceilalți copii...
O vreme sufletul meu a fost în doliu..Știu că ea chiar a văzut în mine copilul acela ambițios de la ţară care mușcă din carte doar pentru a demonstra că suntem cu toții într-un ring şi trebuie să luptăm...
Poate vedea în mine povestea ei...
Nu știu...şi nu am știut nici atunci.