Copilăria cu „va fi odata”

Copilăria cu ,,a fost odată,,

Copilăria este un tărâm magic. Nu știm când şi unde începe şi nu știm când şi unde se termină. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla orice.

Orice!

Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu și de toate tainele existentei.

Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu șapte capete, cu zgripțuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii mintii şi chiar reușim să credem cu tărie că am fost Acolo,

Copilăria este singurul moment al vieții în care trăim totul la maximă intensitate. în care plângem şi în același timp râdem cu lacrimi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.

Când începe şi când se termină copilăria?

Nu știm. Știm doar că, la un moment dat ne e rușine să ne mai comportăm ca niște copii.

Avem pretenția şi dorim să fim tratați ca adulți, ca persoane pe deplin responsabile, mature.

Uităm că am fost eroi, zâne, prinți, balauri, vrăjitoare bune.

Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea.

Devenim sclavii propriilor noastre prejudecați şi auto limitări.

Ar trebui ca măcar în suflete să rămânem veșnic aceiași copii.

Din păcate, copiii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spatii închise, limitate.

Stau aproape tot timpul, în fața ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte de noapte cu prieteni de peste mări şi țări, dar neștiind să bată la ușa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediție" prin pădurile din apropiere.

Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monștri hidoși, de filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reușește să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliți şi împlântați în cele mai ciudate părți ale corpului.

Este datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puțin automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumnezeu.

Este datoria noastră să le spunem povești, să le așezăm cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre zboruri de păsări şi fluturi.

Vom ajunge la vârsta la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranțe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleștar, spre a le putea vorbi nepoților noștri despre o copilărie cum n-a mai fost:

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată,, spune inegalabilul Creangă. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.

,,Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul sau, gândește că se află călare pe un cal din cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, şi răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băț își descarcă mania în toată puterea cuvântului,, spunea povestitorul.

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi așa cred că au fost copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."ne povestea inimitabilul Creanga în amintirile sale...

Copilăria copiilor mei nu mai începe cu magicul și demult uitatul:"a fost odată...",ci începe searbăd, împovărată de grijile celor mari, cu nemilosul:"va fi odată..." o lume magică, ireală ,în care cuvântul prietenie o să-și recapete valoarea care i-a fost furată...

Cuvântul cinste poate să triumfe ca în lumea de mărgean a poveștilor mult uitate de unii...sau necunoscute vreodată...de alții...

As vrea ca sufletul curat al copiilor să se conserve pentru veșnicie în cinste,dreptate şi noblețe...

As mai vrea ca noi, OAMENII maturi, să nu mai vorbim aşa mult fără a spune nimic.

AS VREA CA OAMENII MATURI SA FIE MAI RESPONSABILI...Poate MAI SERIOȘI...MAI OAMENI...

Nu vreau ca visele noastre şi ale copiilor şi nepoților noștri fie îngropate într-un cimitir al disperării şi al ne-speranței.

Doamne ajută!

P.S.: am regăsit printre postările mele foarte vechi de pe net, un eseu scris de mine, la un examen de grad didactic