duminică, 17 iulie 2016

Țața Valeria



Femeia era obeză. Își târa anevoios trupul masiv pe ulițele prăfuite ale satului, pufnind și oprindu-se în răstimpuri să-și mai tragă puțin sufletul. I se auzea doar răsuflarea gâtuită și pasul greu pe care și-l trăgea cu neputință Era mereu nădușită, iar părul care îi ieșea de sub baticul verde i se lipea de tâmple. Așa o știam dintotdeauna pe țața Valeria, un trup imens îngropat într-un munte de grăsime. Și totuși ochii ei vii aminteau de o femeie cândva frumoasă.
Țața Valeria nu a fost niciodată căsătorită și nu a avut copii. Poate de aceea nu prea ne simpatiza pe noi, copiii satului și ne privea suspicios din spatele unor sprâncene stufoase, încruntate.Simțeam adesea cu i se tulburau privirile când ne zărea gălăgioși, murdari, ca o mică hoardă de tătari pusă „pe rele”.
Era „prietenă” cu paznicul CAP-ului și deseori ne pândea din dosul perdelelor cum năvăleam în lanurile de mac sau de floarea soarelui. Avea casa cocoțată pe movila lui Paladi și ne vedea „ca-n palmă” cum dam iama, mici distrugători ai înfloritorului regim comunist.
Eu să fi avut cel mult 5-6 ani și eram la prima mea aventură în lanul de poveste. Copiii erau acceptați în „hoardă” numai după ce dovedeau unele abilități ca ascuțime a minții și iuțeală de picior. Cred că i-am dezamăgit.
Pe țața Valeria nu o băga nimeni în seamă și ne vedeam de treburi, zilnic, spre disperarea femeii.
Dar și azi, parcă mai aud pașii grăbiți ai paznicului, în urma noastră. Fugeam cu toții cât ne țineau picioarele, însă picioarele mele se îngreunau, deveneau de plumb ca în coșmarurile din care mă trezeam transpirată cu groaza că dacă nu m-aș fi trezit „fiara” ar fi pus mâna pe mine.Acum era adevărat și paznicul își urma tactica de prădător, aruncându-se asupra celui mai neputincios dintre noi. Și...iată că îmi venise și mie timpul.
Eu devenisem „prada” în ziua aceea. Simt mâna puternică cum mă înhață și tremur ca un pui de pasăre prins în laț. Eram o captura bună de trecut în registru pentru că aveam gura plină cu semințe de mac și proba era gata, trebuia să sosească „din întâmplare, desigur” persoana care să fie martoră.
Atunci, ca din pământ, apare și țața Valeria, la fel de transpirată, gâfâind.
Interogatoriul începe:
-A cui ești?
-.........
-Știi că nu ai voie să intri în lanul de mac?
-.........
-Ai mâncat mac?
-.........
-Deschide gura?
Și de frică, deschid o gură cât o șură de l-am speriat la rândul meu pe bietul om care s-a dat un pas înapoi.
-Uite, ai mâncat...
Dovada stătea lipită de limbă și de cerul gurii, cu toate că mă străduiam din răsputeri să înghit totul, curățându-mi gura cu limba și înghițind repede tot ce se mai putea...Cred că de aceea nici nu puteam să cooperez la interogatoriul lui.

-E a lu`Nică..., spune țața Valeria, bucuroasă că-și poate ajuta „un prieten”(despre care lumea șoșotea pe la colțuri că...ar fi muuuult mai mult). Toată ziua-i prin lanuri...nu știu, Lența de ce nu-i vine de hac...

Omul se uită prostit la mine și nu-i vine să creadă că a alergat degeaba după un monstruleț așa murdar și prăfuit. Se gândește deja că tatăl meu e șef de echipă în sat și sigur o să rezolve cu înscrisul din registru, sigur amenda nu o să se dea, și el rămâne fără „parte”, când ar fi putut prinde altă victimă.

Eu scap din strânsoare și fug repede acasă. Mă trag nervoasă în scrânciobul cel mare construit de fratele meu cel mare dintr-un lanț gros legat de doi salcâmi falnici...Și cânt cu lacrimi pe obraz, de frică. Ce o să pățească tatăl meu? Oare o să iau prima bătaie? Frații mei o iau des, și nu au pățit nimic, mă consolez, ce dacă o să mă bată și pe mine? Dar oare o să doară? Stau așa, și mă legăn, cu gândul că nu o să mai merg niciodată cu copiii prin lanuri dacă o să scap cu zile...

Când vin părinții mei de la câmp, nu am timp nici să deschid gura, că frații mei au și răsturnat poveste cu mici înflorituri.
Plâng într-un colț și cred că arăt jalnic, am tăieturi pe față și pe genunchi de la alergătura prin lanul uscat de mac și sunt prăfuită pe obraji. Tata mă șterge cu un prosop aspru și cred că i se face milă îmi spune să nu mai merg prin lanuri că nu avem voie, se dau amenzi și știm și noi că nu sunt bani de plătit. O să vorbească el cu președintele, dar să nu mai mergem niciodată.

Prietenii așteaptă pe la gard, sperând să audă țipete. Dar tata le zice că e din cauza lor, doar nu am fost singură. Ei, nu, că doar a fost tot satul la „prădat„...

Pot spune că nu m-am liniștit și am călcat lanul de mac chiar a doua zi rupând buchete de căciulii de mac, uscate, fluturându-le pe la poarta femeii, în ciudă.
Alteori mergeam prin viile oamenilor din satul vecin, care aveau grădini în incinta satului nostru, de la „cânp„. Le luam „la control„, așa ziceam, și degustam strugurii încă de pe vremea când erau acri.

Țața Valeria avea și o parte de bunătate. Iarna, când ne îmbolnăveam, era chemată ca să ne...vadă. Și ne bucura prezența ei masivă. Era ca un înger corpolent venit de dincolo de timp. O urmăream cu ochi febrili, întrezărind în ea un alint sau o vindecare. Ea ne punea mâna pe frunte, și mâna ei caldă și moale parcă smulgea durerea din rădăcini.

Apoi pleca acasă și venea, greoi, cu niște gogoșari roșii, murați, umpluți cu varză și morcovi, dar și cu niște frunze de gutui pentru ceaiuri și prune uscate cu care mama ne făcea un pilaf cu orez.

Atunci o iubeam toți și ea știa asta.

Era timpul ca mama să ne reamintească despre tragedia pe care a trăit-o femeia pe când era o copilă.
-Valeria, ne spunea ea, căutându-și printre amintirile prăfuite, e de seama mea. Am fost bune prietene în copilărie. Mergeam împreună pe la jocuri(dansuri), baluri, dar pe la 16-17 ani, taică-su a trimis-o la Știubieni, la făcut rogojini și când s-a întors, arăta așa, mare, ca acuma. Când a plecat era o fată voinicuță, nu desfigurată. Se auzea că acolo, fetele erau folosite și pentru altceva, treburi urâte cu bărbații.
Mai târziu a ajuns chiar ea să fie patroana acolo și lua chiar și ea fete tinere din sat pe care le folosea așa cum a fost și ea folosită, cândva.
-Ei, ce să-i faci? Așa e uneori viața, nedreaptă. Și mama se gândește, undeva foarte departe...

Uneori mă lua pe la țața Valeria și îmi plăcea ordinea din casa ei precum și mirosul de fructe uscate, dar ochii îmi fugeau iscoditori spre sobă, unde ziceau copiii că ține dracii, înfășați între niște haine.
-Ce tot se uită asta mică a ta spre sobă, Lență? întreba femeia, văzându-mi privirile de viezure.
-Da` nu se uită, așa e ea mai curioasă...Și mama îmi trage un ghiont ca să mă astâmpăr.

Apoi se ducea în camera alăturată și ne aducea niște dulceață de cireșe amare și un pahar rece de vin negru. Primeam și eu într-un păhăruț mic de lemn pe care eram tentată de fiecare dată să îl ascund în palmă și să mă joc cu el pe acasă. Mama parcă îmi citea gândurile și mi-l smulgea înfuriată.

Câteodată, vara, oamenii mergeau la fântână, pe la mijlocul satului și era stabilită o convenție. Noi, copiii aveam voie să bem cu „botul” din gălețile lor,însă nimeni nu se supăra, nimeni nu ne certa.
Asta am vrut să facem și cu găleata ei, dar ne-a fugărit și ne-a zis că nu avem voie. I-am spus mamei și am plâns că ne-a gonit. Mama ne-a liniștit zicându-ne:

-Ei, lasă, că ea face niște farmece, știe toată lumea că folosește apă neîncepută. Nu vedeți cum vin căruțele pe la poatra ei, sâmbăta și duminica. Face de măritiș fetelor bătrâne. Pare de necrezut, pentru că ei nu a putut să-și facă asta niciodată.

Copiii o urmăreu când venea pe malul apei să pună „oala” ca să prindă pește. Ea se așeza pe malul cimentului ca pe un scaun și ne oferea o priveliște neobișnuită. Noi ne anunțam unii pe alții, că țața Valeria nu purta nimic pe sub rochia scurtă de stambă. Și râdeam ca proștii. Sigur că știa la ce ne uităm, dar aerul proaspăt era mai necesar decât privirile noastre prostești și chicotelile de copii obraznici. Ba ne scufundam și ieșeam cu ochii bulbucați ca broaștele, spre ea, ca să creadă că ne uită din întâmplare.
***
Încă nu terminasem liceul, când m-am întors acasă într-o vacanță și țața Valeria nu mai ieșea pe movilă ca să ne vadă, ca să ne întâmpine sau să se încrunte întrebându-ne cum e pe acolo, pe la oraș.

Unde o fi? Ce s-o fi întâmplat? Mă întrebam nefiresc de îngrijorată.
-E la spital, spune mama, e grav bolnavă...spun oamenii că ar vrea să moară și nu poate. Se izbește cu capul de marginea de fier a patului și se roagă la Dumnezeu să nu o mai chinuie. Doamne iartă-Mă, o fi de la ceea ce spunea lumea despre dânsa. Cică a cumpărat de la târg la Săveni, demult o flanelă roșie, roșie, în care erau dracii aceia. Când a plecat la spital nu a avut timp să-i dea altcuiva și ei o chinuie.

Nu am mai vorbit o vreme despre asta, dar după un timp am venit iar acasă și țața Valeria nu mai era...dar nici casa. Doar un loc neted, proaspăt arat parcă îmi rânjea furându-mi o parte din copilărie.
-A murit cu capul băgat între bucățile de fier ale patului de spital. Parcă o băgase cineva înadins acolo. Săraca Valeria, și mama își stoarce lacrimi amare plângându-și propria ei viață, dar și soarta grea a prieteniei din copilărie.
-Și...unde e înmormântată???
-Nu au adus-o în sat, nici nu avea cine să o ia de acolo. Nu mai avea pe nimeni.

Am văzut o viață dispărând...ca o pulbere pustie.

Prin fața mea trece țața Valeria încruntându-se...apoi zâmbindu-mi cu bunătate de iarnă.

O dispariție fără de urmă...
Cine ai fost, femeie masivă cu ochi de copil? Un abur, un gând sau doar o simplă închipuire?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu