Lipovanul

Liniștea satului meu a fost tulburată într-o zi de vară după ce grădinile și gospodăriile din zonă au fost devastate de o inundație.

Cred că aveam 4-5 ani, dar văd clar prin ochii minții mulțimea aceea neobișnuită de bărbați, femei și chiar copii. Au poposit pe malul iazului nostru și au început să-și încropească locuințe(colibe săpate în maluri). Oameni. Dar arătau altfel. Până în ziua aceea văzusem oameni cu chipul blând, cu zâmbetul întipărit pe buze. Nou-veniții ne îngrozeau prin asprime și înfățișare. Erau duri, cu mâinile bătătorite,cu hainele transpirate și murdare, iar ceea ce era și mai înfricoșător la ei erau bărbile albe, încărunțite, negre care le treceau de brâu. Lipovenii. Așa îi numeau oamenii satului. -Nu vă fie frică de ei. Sunt și ei oameni. Au venit să câștige un ban. Îi scot nevoile din bordeie.

Mintea mea de copil nu se putea odihni. Noaptea lipovenii parcă porneau așa încruntați, cu bărbile lor dese și lungi, cu mâinile îndreptate spre mine, amenințând că-mi fură sufletul. Strigam prin somn speriată. -Ai visat iar urât. Odihnește-te.Treacă cu noaptea, zicea mama, făcându-mi cruce.

Noaptea trecea, dar venea alta și alta. Ziua, noi, copii satului porneam tăcuți spre iaz și priveam înfiorați de departe lucruri pe care nu le înțelegeam. Un furnicar neobosit. Săpau, cărau pământul cu roabele sau cu căruțele, tăcuți ca zilele de post și veșnic adânciți în gânduri, priveau înspre noi de sub frunțile îmbrobonate de sudoare.

Trebuia să mărească matca râului, să construiască diguri, locuri de variante pentru scurgerea puhoaielor.

Câmpia altă dată verde, moale, întinsă, peste care mă credeam stăpână pentru că era moștenită de la bunicul , murea acum sum brazde negre. O înghițea pământul reavăn scormonit de oamenii aceștia ieșiți parcă din adâncuri să ne ogoiască alergările prin stratul moale al ierbii și prin apa cristalină a pârâului.

Pentru că aveam casa la vreo 50 de metri de malul apei și pentru că tata era un om prietenos, nu mică mi-a fost mirarea când lipovenii au început să mișune, nestingheriți, prin curtea noastră.

În amiezile fierbinți își aduceau rogojinile la umbră și dormeau în păduricea de salcâmi din curtea casei noastre. Nu am spus nimănui despre frica ce îmi paraliza de la o vreme trupul. Când le auzeam glasurile, mă făceam mică de tot, inima parcă-mi cobora în gât să mă sugrume. Am zăcut de boala asta săptămâni de-a rândul, până l-am cunoscut pe moș Filip, lipovanul cu cei mai blânzi ochi din câți văzusem până atunci și trupul uscat ca trunchiul unui copac secular. Noi îl porecleam Lipovanu*.

Veneam, sărind și cântând, pe cărarea făcută prin porumb, care mă aducea de la iaz.Cântam și alergam doar ca să nu-mi fie frică. Deodată, întâlnesc unul din oamenii care mă bântuiau nopțile și încep să țip din toate puterile. Moșul mă ia în brațe și-mi zice cu o voce ca de înger:

-Nu te teme.Am și eu nepoți ca tine. Știu că -s un moșneag fioros, dar nu îți fac nimic . Îl privesc și văd ochii curați și zâmbetul oamenilor buni, atunci mă lipesc de pieptul lui osos să îmi regăsesc liniștea copilărească de care aveam atâta nevoie. Ajungem în ogradă și moșul mă lăsa lângă tata întrebând:

-Și asta e tot a ta?

-Da. E cea mai mică.

Au trecut atâția ani, dar vocile lor încă îmi răsună în ureche. -Nică, ai grijă, eu lucrez de o viață la iazuri. Unii îngroapă umbrele copiilor.Acei copii or să se înece în apele astea. Construirea unui iaz așa de mare cere multe jertfe. Tu nu o mai lăsa pe malul apei când se lucrează.Să meargă când nu sunt oamenii la lucru. Și să nu crezi că vorbesc prostii. Tata mă mângâie și-mi spune:

-Să nu te mai duci pe devale, auzi! Să stai acasă o vreme!Hai. du-te și te joacă!

Mie mi se face frig, un frig amestecat cu frică. Cine sunt oamenii aceștia și ce vor de la copiii satului?

După ani și ani, unii dintre copiii chiar s-au înecat în apele turbate și mie îmi venea mereu înaintea ochilor chipul împuținat al moșului care-mi dădea de grijă. Moș Filip devenise un fel de bunic al nostru. Dormea la noi în una din camere. Când se întoarce la lucru de acasă(pentru mine „acasă” al moșului era tărâmul celălalt), ne aducea multe dulciuri. Când pleca la săpat, noi cotrobăiam după dulciuri și le mâncam dând vina unii pe alții spre disperarea tatălui meu care ne ținea discursuri despre demnitate.

Seara ne adunam cu toții pe o rogojină în fața casei și eu stăteam veșnic în brațele lui îmbibate de poveste. Moșul ne spunea multe lucruri despre locurile pe care le-a mai înfăptuit, despre nepoții lui, despre copiii lui care parcă l-au uitat și despre faptul că o să muncească până n-o mai putea doar să câștige un gram de pâine. Cu toate poveștile lui triste, era mereu vesel și prietenos.

Vara era acum pe sfârșite. Matca iazului se mărise. Avea un kilometru în lățime. Digul era construit și pavat cu ciment. Se mai construise în centrul mătcii un cilindru masiv din beton pe care îl numeam „călugărul”.

– Pe aici o să treacă apa în baraj, ne spunea moșul.

Copilăria mea devenea și mai halucinantă . Locurile noi ivite îi dădeau noi dimensiuni.

Într-o zi de sâmbătă lipovenii au plecat zgomotos precum au venit.

-Azi or să dea drumul la ape. Să nu stați în matca iazului . Puteți privi cum vine apa de pe dig, ne-au zis părinții.

Ne-am adunat cu toții încă de dimineață pe dig și priveam apa care se apropia mâncând pământul negru. Dar parcă simt ceva, ca o chemare. Alerg spre coliba moșului și bat cât pot cu mâinile în ușă. Copiii strigă îngroziți. Coliba era tocmai în mijlocul iazului. Moșul iese buimăcit de somn. Nu am timp să-i explic, Îi arăt doar apa care se apropia cu gura căscată ca o leoaică înfuriată. Moș Filip mă ia în brațe și aleargă cu mine spre mal.Apa alerga în urma noastră. Când ajungem pe dig, își izbește buza înfuriată în mal.

Moșul nu plecase. A servit în seara aceea o sticlă de vin pe care i-a dat-o un lucrător binevoitor. Îi curg lacrimi pe obraz și îmi șoptește la ureche, încet, ca pe o mare taină:

-Ne-ai salvat…Cred că tocmai ți-ai regăsit umbra. De azi, apa o să te iubească pentru că aproape i-au devenit stăpână.

Moș Filip își trage ușor chipul în oglindă lăsând doar lacrimile să îmi alunece ca niște stropi de ploaie peste față.