Cealaltă Leontină

Femeia părea decupată dintr-un tablou cu oameni rătăciţi, pe un tărâm necunoscut. Era ireal de albă, mirosind curat şi a scorțișoară, Te șoca doar privirea ei sticloasă, o privire care îţi semnala durerea ascunsă sau poate o uşoară debilitate.
Era trecută de prima tinereţe. Locuia cu mama ei, o femeie ageră cu privirea inteligentă care o supraveghea îndeaproape, de parcă, din secundă în secundă, cineva imaginar ar fi putut să o rănească şi mai mult fiica ei.
Treceam de la şcoală, pe la poatra casei lor albe, curate, cu florile îngrijite şi vii, de parcă viaţa toată se scursese din trupul femeii suferinde şi se cuibărise în florile astea nocturne care se trezeau sub umbrele înserării împărtăşind miresme peste împrejurimile grădinii.
Casa semăna cu a noastră şi o priveam cu drag, în drumul meu spre școala.

Într-o zi, femeia asta albă, ireal de fragilă, m-a observat şi ea. A întins mâinile spre mine şi mi-a şoptit hipnotic:
-Vino! Vino! Nu-ţi fie teamă!
Am urmat-o ca într-o transă şi m-am trezit într-o încăpere curată, mirosind a dulceţuri de toate felurile şi a levănţică.
Apoi, şi-a strigat mama:
-Mama!!!Mama! Uite!
Am tresărit şi brusc mi s-a făcut frică.
-Vrei dulceaţă? Ochii ei hipnotici îmi sugrumau orice urmă de împotrivire,
Am dat din cap aprobator, mai mult ca să se termine totul cât mai repede şi să pot pleca. Înghițeam linguriţă după linguriţă privind suspicios reacțiile femeii de lângă mine.
S-a făcut tăcere. O tăcere apăsătoare, materializată, de ai fi putut să o atingi uşor cu mâna.
[Cine o fi femeia asta ciudată? Când am să pot pleca?]
Simțeam că se face noapte şi aveam atât de mult de mers până acasă. Ghiozdanul zăcea pe covorul înflorat din cordele dar nu îndrăzneam să îmi cer voie să plec. Timpul trecea. Femeia mă privea obsesiv, de parcă eram un mic șoarece pe care îl aștepta de o veșnicie şi care, în sfârșit, i s-a prins în cursă.
-A cui eşti?
-A lui Lenţa, din Neculcea, mă fâstâcesc ea.
Femeia strigă puternic:
-Mama!! Mama, e fata Lenţei. E nascută în aceeaşi zi cu ea. Dumnezeu e bun, mi-a trimis-o, mi-a trimis-o. Simt cum vocea i se stinge, Faţa i se transfigurează:
-Unde-i? Unde-i? Cine mi-a luat-o?
Bătrâna îmi face semn să ies. Fug. În urma mea aud un trup care se izbeşte puternic, simt zbaterile convulsive şi un gol parcă îmi dilatează sufletul. [Ce-a fost asta?].

Eram în primele zile la noua şcoală şi mi se întâmplau lucrurile astea de neînţeles.
Ajung acasă tremurând, dar nu spun nimic, simţindu-mă puţin vinovată că i-am făcut rău femeii.

O chema Leontina, era verişoara mamei, Îi murise soţul şi era bolnavă, Aşa mi-a zis mama când am întrbat-o dacă ştie cine stă la casa de pe lângă scoală.

Zilnic, mâinile femeiii mă apucau de lângă poartă, strângându-mă sugrumător la pieptul ei înmiresmat de scorțișoară şi șoptindu-mi cu o voce de dincolo de timpuri:
-Vino! Vinooo!
Urmau dulceţurile. Apoi zbaterea ei neputincioasă întrebând-o nedumerită pe bătrână cine i-a luat fetiţa.
Într-una din zile am dezlegat taina durerilor femeii. A venit cu nişte poze în care un trup micuţ zăcea într-o poziţie ciudată. Nu mi se parea că doarme. Pe atunci nu ştiam că mor şi copiii şi nu ştiam cum să-mi explic starea trupului livid din hârtia ei veștedă și îngălbenită care tremura în mâna Leontinei.
Femeia plângea şi eu plângeam așteptând să vină bătrâna să mă elibereze.Urma fuga şi plânsul meu amestecat în plânsul Leontinei.

După un timp i-am povestit mamei despre ce s-a întâmplat în primele mele zile de şcoală şi am aflat că Leontina a avut o fetiţă, născută în aceeaşi zi cu mine, dar a murit de meningită când era micuţă. După un timp, femeii i-a murit şi soţul şi:
-Iaca! S-a smintit, săraca, mi-a zis mama, văzându-şi de treburile ei.

Între mine şi Leontina s-a creat, acea punte care leagă sufletele indiferent de vârstă. Şi chiar dacă terminasem şcoala generală, când veneam de la liceu, priveam în curtea ei ca să o pot saluta. Mereu mă cuprindea o milă amestecată cu un sentiment de vină. Poate pentru că pentru că eram de aceeaşi vârstă cu fetiţa ei care îi fusese smulsă din braţe de cutremurul morţii.
Chiar şi acum, când am vizitat satul după mulţi ani, am privit casa Leontinei cu un fel de nostalgie şi cu teamă.

O casă fără de urmaşi, ca un om bolnav, cu pereţii scrijeliţi de gheara timpului.

Nu mai rămăsese din Leontina decât o umbră crescută între pereţii unei case cândva albe.

Privesc spre cer.
Acolo, Leontina a plecat pe neobservate, cu ușoara ei debilitate ascunsă sub un obraz suferind şi palid.

-Vino! Vino! Păreau să mă cheme nişte mâini vâscoase pe care timpul i le-a uscat înainte de vreme.

Şi, până la mine, încă răzbătea ecoul acelor vorbe strigate, apoi şoptite, din ce în ce mai pierdute.

Da. Parcă o mai văd. Ţesută într-o carpetă ţărănească, alături de celaltă Leontină.