Femeia
era obeză. Își târa anevoios trupul masiv pe ulițele prăfuite ale
satului, pufnind și oprindu-se în răstimpuri să-și mai tragă puțin
sufletul. I se auzea doar răsuflarea gâtuită și pasul greu pe care și-l
trăgea odihnindu-se în răstimpuri. Era mereu nădușită, iar părul care îi ieșea de sub
baticul verde i se lipea de tâmple. Așa o știam dintotdeauna pe țața
Valeria, un trup imens îngropat într-un munte de grăsime. Și totuși
ochii ei vii aminteau de o femeie, cândva, frumoasă.
Țața Valeria nu a fost niciodată căsătorită și nu a avut copii. Poate de aceea nu prea ne simpatiza pe noi, copiii satului și ne privea urâcios din spatele unor sprâncene stufoase, încruntate.Simțeam adesea cu i se tulburau privirile când ne zărea gălăgioși, murdari, ca o mică hoardă de tătari pusă „pe rele”.
Era „prietenă” cu paznicul CAP-ului și uneori ne pândea din dosul perdelelor cum năvăleam în lanurile de mac sau de floarea soarelui. Avea casa cocoțată pe movila lui moş Paladi și ne vedea „ca-n palmă” cum tăbăram asupra lanului, ca nişte mici distrugători ai înfloritorului regim comunist.
Să fi avut cel mult 5-6 ani și eram la prima mea aventură în lanul de poveste. Copiii erau acceptați în „hoardă” numai după ce dovedeau unele abilități cum ar fi ascuțime minții și iuțeală de picior. Cred că i-am dezamăgit.
Pe țața Valeria nu o băga nimeni în seamă și ne vedeam de treburi, zilnic, spre disperarea femeii.
Şi azi, parcă mai aud pașii grăbiți ai paznicului, în urma noastră. Fugeam cu toții cât ne țineau picioarele, însă picioarele mele se îngreunau, deveneau de plumb ca în coșmarurile din care mă trezeam transpirată cu groaza că dacă nu m-aș fi trezit „fiara” ar fi pus mâna pe mine.Acum era adevărat și paznicul își urma tactica de prădător, aruncându-se asupra celui mai neputincios dintre noi. Iată că îmi venise mie timpul, de data aceasta.
Eu devenisem „prada” în ziua aceea. Simt mâna puternică cum mă înhață și tremur ca un pui de pasăre prins în laț. Eram o captura bună de trecut în registru pentru că aveam gura plină cu semințe de mac și proba era gata, trebuia să sosească „din întâmplare, desigur” persoana care să fie martoră.
Atunci, ca din pământ, apare și țața Valeria, la fel de transpirată, gâfâind.
Interogatoriul începe:
-A cui ești?
-.........
-Știi că nu ai voie să intri în lanul de mac?
-.........
-Ai mâncat mac?
-.........
-Deschide gura?
Și de frică, deschid o gură cât o șură de l-am speriat la rândul meu pe bietul om care s-a dat un pas înapoi.
-Uite, ai mâncat...
Dovada stătea lipită de limbă și de cerul gurii, cu toate că mă străduiam din răsputeri să înghit totul, curățându-mi gura cu limba și înghițind repede tot ce se mai putea...Cred că de aceea nici nu puteam să cooperez la interogatoriul lui.
-E a lu`Nică..., spune țața Valeria, bucuroasă că-și poate ajuta „un prieten”(despre care lumea șoșotea pe la colțuri că...ar fi mai mult). Toată ziua-i prin lanuri...Nu știu, Lența de ce nu-i vine de hac...
Omul se uită prostit la mine și nu-i vine să creadă că a alergat degeaba după un monstruleț așa murdar și prăfuit. Se gândește deja că tatăl meu e șef bine văzut la C.A.P. și sigur o să rezolve cu înscrisul din registru, sigur amenda nu o să se dea, și el rămâne fără „parte”. Ar fi putut prinde altă victimă.
Eu scap din strânsoare și fug repede acasă. Mă trag supărată în scrânciobul cel mare construit de fratele meu cel mare, Ghiţă, dintr-un lanț gros legat de doi salcâmi falnici...Și cânt cu lacrimi pe obraz, cânt de frică. Ce o să pățească tatăl meu? Oare o să iau prima bătaie? Frații mei o iau des, și nu au pățit nimic, mă consolez, ce o să se întâmple dacă o să mă bată și pe mine? Dar oare o să doară? Stau așa, și mă legăn, cu gândul că nu o să mai merg niciodată cu copiii prin lanuri dacă o să scap cu zile.
Când vin părinții mei de la câmp, nu am timp nici să deschid gura, că frații mei au și răsturnat poveste cu mici înflorituri.
Plâng într-un colț și cred că arăt jalnic, am tăieturi pe față și pe genunchi de la alergătura prin lanul uscat de mac și sunt prăfuită pe obraji. Tata mă șterge cu un prosop aspru și cred că i se face milă. Îmi spune să nu mai merg prin lanuri pentru că nu avem voie. Se dau amenzi și știm și noi că nu avem bani de plătit. O să vorbească el cu președintele, dar să nu mai mergem niciodată.
Prietenii așteaptă pe la gard, sperând să audă țipete.
Pot spune că nu m-am liniștit și am călcat lanul de mac chiar a doua zi rupând buchete de căciulii de mac, uscate, fluturându-le pe la poarta femeii, în ciudă.
Alteori mergeam prin viile oamenilor din satul vecin, care aveau grădini în incinta satului nostru, de la „cânp„. Le luam „la control„, așa ziceam, și degustam strugurii încă de pe vremea când erau acri.
Țața Valeria avea și o parte de bunătate. Iarna, când ne îmbolnăveam, era chemată să ne vadă. Și ne bucura prezența ei masivă. Era ca un înger corpolent. O urmăream cu ochi febrili, întrezărind în ea un alint sau o vindecare. Ea ne punea mâna pe frunte, și mâna ei caldă și moale parcă smulgea durerea din rădăcinile trupului nostru. Ne cuprindea o stare de somnolenţă şi de linişte.
Apoi, pleca acasă și venea, greoaie, cu niște gogoșari roșii, murați, umpluți cu varză și morcovi, dar și cu niște frunze de gutui pentru ceaiuri și prune uscate cu care mama ne făcea un pilaf cu orez.
Atunci o iubeam toți și ea știa asta.
Era timpul ca mama să ne reamintească despre tragedia pe care a trăit-o femeia când era o copilă.
-Valeria, ne spunea ea, e de seama mea. Am fost bune prietene în copilărie. Mergeam împreună pe la jocuri(dansuri), baluri, dar pe la 16-17 ani, taică-su a trimis-o la Știubieni, la făcut rogojini și când s-a întors, arăta așa, mare, ca acuma. Când a plecat era o fată voinicuță, nu desfigurată. Se auzea că acolo, fetele erau folosite și pentru alte treburi urâte cu bărbații.
Mai târziu a ajuns chiar ea să fie patroana acolo. Lua și ea fete tinere din sat pe care le folosea așa cum a fost folosită şi ea de alţii, cândva.
-Ei, ce să-i faci? Așa e uneori viața, nedreaptă. Și mama se gândește la drama fetei cuminţi şi frumoase de demult.
Uneori mă lua pe la țața Valeria și îmi plăcea ordinea din casa ei dar și mirosul de fructe uscate.
Ochii îmi fugeau iscoditori spre sobă, unde zicea lumeacă ține dracii, înfășați între niște haine roşii.
-Ce se tot uită asta mică a ta spre sobă, Lență? întreba femeia, văzându-mi privirile de insistente şi iscoditoare.
-Da` nu se uită. Așa-i ea, mai curioasă...
Și mama îmi trage un ghiont ca să mă astâmpăr.
Apoi, femeia se ducea în camera alăturată și ne aducea niște dulceață de cireșe amare și un pahar rece de vin negru. Primeam și eu într-un păhăruț mic de lemn pe care eram tentată de fiecare dată să îl ascund în palmă și să mă joc cu el pe acasă. Mama parcă îmi citea gândurile și mi-l smulgea înfuriată.
Copiii o urmăreu când venea pe malul apei să pună „oala” ca să prindă pește. Ea se așeza pe malul cimentului ca pe un scaun și ne oferea o priveliște neobișnuită. Noi ne anunțam unii pe alții, că țața Valeria nu purta nimic pe sub rochia scurtă de stambă. Și râdeam ca proștii. Sigur că știa la ce ne uităm, dar aerul proaspăt era mai necesar decât privirile noastre prostești și chicotelile de copii obraznici. Ba ne scufundam și ieșeam cu ochii bulbucați ca broaștele, spre ea, ca să creadă că ne uită din întâmplare.
Încă nu terminasem liceul, când m-am întors acasă într-o vacanță și țața Valeria nu mai ieșea pe movilă ca să mă vadă, să mă întâmpine cu întrebări sau să se încrunte.
Unde o fi? Ce s-o fi întâmplat? Mă întrebam destul de îngrijorată, pentru că mă obişnuisem cu prezenţa ei.
-E la spital, spune mama, e bolnavă tare, aşa spun oamenii.
Nu am mai vorbit o vreme despre asta, dar după un timp am venit iar acasă și țața Valeria nu mai era...dar nici casa. Doar un loc neted, proaspăt arat parcă îmi rânjea furându-mi o parte din copilărie.
-A murit cu capul băgat între bucățile de fier ale patului de spital. Parcă o băgase cineva înadins acolo. Săraca Valeria, și mama stoarce lacrimi amare plângându-și propria viață aspră de la câmp, dar și soarta grea a prieteniei din copilărie.
Am văzut o viață dispărând...ca o pulbere pustie.
Prin fața mea trecea țața Valeria încruntându-se...apoi zâmbindu-mi cu bunătate de iarnă.
O dispariție fără de urmă...
Cine ai fost, tu, femeie masivă cu ochi de copil? Un abur, un gând sau doar o simplă închipuire?
Țața Valeria nu a fost niciodată căsătorită și nu a avut copii. Poate de aceea nu prea ne simpatiza pe noi, copiii satului și ne privea urâcios din spatele unor sprâncene stufoase, încruntate.Simțeam adesea cu i se tulburau privirile când ne zărea gălăgioși, murdari, ca o mică hoardă de tătari pusă „pe rele”.
Era „prietenă” cu paznicul CAP-ului și uneori ne pândea din dosul perdelelor cum năvăleam în lanurile de mac sau de floarea soarelui. Avea casa cocoțată pe movila lui moş Paladi și ne vedea „ca-n palmă” cum tăbăram asupra lanului, ca nişte mici distrugători ai înfloritorului regim comunist.
Să fi avut cel mult 5-6 ani și eram la prima mea aventură în lanul de poveste. Copiii erau acceptați în „hoardă” numai după ce dovedeau unele abilități cum ar fi ascuțime minții și iuțeală de picior. Cred că i-am dezamăgit.
Pe țața Valeria nu o băga nimeni în seamă și ne vedeam de treburi, zilnic, spre disperarea femeii.
Şi azi, parcă mai aud pașii grăbiți ai paznicului, în urma noastră. Fugeam cu toții cât ne țineau picioarele, însă picioarele mele se îngreunau, deveneau de plumb ca în coșmarurile din care mă trezeam transpirată cu groaza că dacă nu m-aș fi trezit „fiara” ar fi pus mâna pe mine.Acum era adevărat și paznicul își urma tactica de prădător, aruncându-se asupra celui mai neputincios dintre noi. Iată că îmi venise mie timpul, de data aceasta.
Eu devenisem „prada” în ziua aceea. Simt mâna puternică cum mă înhață și tremur ca un pui de pasăre prins în laț. Eram o captura bună de trecut în registru pentru că aveam gura plină cu semințe de mac și proba era gata, trebuia să sosească „din întâmplare, desigur” persoana care să fie martoră.
Atunci, ca din pământ, apare și țața Valeria, la fel de transpirată, gâfâind.
Interogatoriul începe:
-A cui ești?
-.........
-Știi că nu ai voie să intri în lanul de mac?
-.........
-Ai mâncat mac?
-.........
-Deschide gura?
Și de frică, deschid o gură cât o șură de l-am speriat la rândul meu pe bietul om care s-a dat un pas înapoi.
-Uite, ai mâncat...
Dovada stătea lipită de limbă și de cerul gurii, cu toate că mă străduiam din răsputeri să înghit totul, curățându-mi gura cu limba și înghițind repede tot ce se mai putea...Cred că de aceea nici nu puteam să cooperez la interogatoriul lui.
-E a lu`Nică..., spune țața Valeria, bucuroasă că-și poate ajuta „un prieten”(despre care lumea șoșotea pe la colțuri că...ar fi mai mult). Toată ziua-i prin lanuri...Nu știu, Lența de ce nu-i vine de hac...
Omul se uită prostit la mine și nu-i vine să creadă că a alergat degeaba după un monstruleț așa murdar și prăfuit. Se gândește deja că tatăl meu e șef bine văzut la C.A.P. și sigur o să rezolve cu înscrisul din registru, sigur amenda nu o să se dea, și el rămâne fără „parte”. Ar fi putut prinde altă victimă.
Eu scap din strânsoare și fug repede acasă. Mă trag supărată în scrânciobul cel mare construit de fratele meu cel mare, Ghiţă, dintr-un lanț gros legat de doi salcâmi falnici...Și cânt cu lacrimi pe obraz, cânt de frică. Ce o să pățească tatăl meu? Oare o să iau prima bătaie? Frații mei o iau des, și nu au pățit nimic, mă consolez, ce o să se întâmple dacă o să mă bată și pe mine? Dar oare o să doară? Stau așa, și mă legăn, cu gândul că nu o să mai merg niciodată cu copiii prin lanuri dacă o să scap cu zile.
Când vin părinții mei de la câmp, nu am timp nici să deschid gura, că frații mei au și răsturnat poveste cu mici înflorituri.
Plâng într-un colț și cred că arăt jalnic, am tăieturi pe față și pe genunchi de la alergătura prin lanul uscat de mac și sunt prăfuită pe obraji. Tata mă șterge cu un prosop aspru și cred că i se face milă. Îmi spune să nu mai merg prin lanuri pentru că nu avem voie. Se dau amenzi și știm și noi că nu avem bani de plătit. O să vorbească el cu președintele, dar să nu mai mergem niciodată.
Prietenii așteaptă pe la gard, sperând să audă țipete.
Pot spune că nu m-am liniștit și am călcat lanul de mac chiar a doua zi rupând buchete de căciulii de mac, uscate, fluturându-le pe la poarta femeii, în ciudă.
Alteori mergeam prin viile oamenilor din satul vecin, care aveau grădini în incinta satului nostru, de la „cânp„. Le luam „la control„, așa ziceam, și degustam strugurii încă de pe vremea când erau acri.
Țața Valeria avea și o parte de bunătate. Iarna, când ne îmbolnăveam, era chemată să ne vadă. Și ne bucura prezența ei masivă. Era ca un înger corpolent. O urmăream cu ochi febrili, întrezărind în ea un alint sau o vindecare. Ea ne punea mâna pe frunte, și mâna ei caldă și moale parcă smulgea durerea din rădăcinile trupului nostru. Ne cuprindea o stare de somnolenţă şi de linişte.
Apoi, pleca acasă și venea, greoaie, cu niște gogoșari roșii, murați, umpluți cu varză și morcovi, dar și cu niște frunze de gutui pentru ceaiuri și prune uscate cu care mama ne făcea un pilaf cu orez.
Atunci o iubeam toți și ea știa asta.
Era timpul ca mama să ne reamintească despre tragedia pe care a trăit-o femeia când era o copilă.
-Valeria, ne spunea ea, e de seama mea. Am fost bune prietene în copilărie. Mergeam împreună pe la jocuri(dansuri), baluri, dar pe la 16-17 ani, taică-su a trimis-o la Știubieni, la făcut rogojini și când s-a întors, arăta așa, mare, ca acuma. Când a plecat era o fată voinicuță, nu desfigurată. Se auzea că acolo, fetele erau folosite și pentru alte treburi urâte cu bărbații.
Mai târziu a ajuns chiar ea să fie patroana acolo. Lua și ea fete tinere din sat pe care le folosea așa cum a fost folosită şi ea de alţii, cândva.
-Ei, ce să-i faci? Așa e uneori viața, nedreaptă. Și mama se gândește la drama fetei cuminţi şi frumoase de demult.
Uneori mă lua pe la țața Valeria și îmi plăcea ordinea din casa ei dar și mirosul de fructe uscate.
Ochii îmi fugeau iscoditori spre sobă, unde zicea lumeacă ține dracii, înfășați între niște haine roşii.
-Ce se tot uită asta mică a ta spre sobă, Lență? întreba femeia, văzându-mi privirile de insistente şi iscoditoare.
-Da` nu se uită. Așa-i ea, mai curioasă...
Și mama îmi trage un ghiont ca să mă astâmpăr.
Apoi, femeia se ducea în camera alăturată și ne aducea niște dulceață de cireșe amare și un pahar rece de vin negru. Primeam și eu într-un păhăruț mic de lemn pe care eram tentată de fiecare dată să îl ascund în palmă și să mă joc cu el pe acasă. Mama parcă îmi citea gândurile și mi-l smulgea înfuriată.
Copiii o urmăreu când venea pe malul apei să pună „oala” ca să prindă pește. Ea se așeza pe malul cimentului ca pe un scaun și ne oferea o priveliște neobișnuită. Noi ne anunțam unii pe alții, că țața Valeria nu purta nimic pe sub rochia scurtă de stambă. Și râdeam ca proștii. Sigur că știa la ce ne uităm, dar aerul proaspăt era mai necesar decât privirile noastre prostești și chicotelile de copii obraznici. Ba ne scufundam și ieșeam cu ochii bulbucați ca broaștele, spre ea, ca să creadă că ne uită din întâmplare.
Încă nu terminasem liceul, când m-am întors acasă într-o vacanță și țața Valeria nu mai ieșea pe movilă ca să mă vadă, să mă întâmpine cu întrebări sau să se încrunte.
Unde o fi? Ce s-o fi întâmplat? Mă întrebam destul de îngrijorată, pentru că mă obişnuisem cu prezenţa ei.
-E la spital, spune mama, e bolnavă tare, aşa spun oamenii.
Nu am mai vorbit o vreme despre asta, dar după un timp am venit iar acasă și țața Valeria nu mai era...dar nici casa. Doar un loc neted, proaspăt arat parcă îmi rânjea furându-mi o parte din copilărie.
-A murit cu capul băgat între bucățile de fier ale patului de spital. Parcă o băgase cineva înadins acolo. Săraca Valeria, și mama stoarce lacrimi amare plângându-și propria viață aspră de la câmp, dar și soarta grea a prieteniei din copilărie.
Am văzut o viață dispărând...ca o pulbere pustie.
Prin fața mea trecea țața Valeria încruntându-se...apoi zâmbindu-mi cu bunătate de iarnă.
O dispariție fără de urmă...
Cine ai fost, tu, femeie masivă cu ochi de copil? Un abur, un gând sau doar o simplă închipuire?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu