Oglinda de metal

Oglinda de metal

E masiv, are chipul ciudat şi un zâmbet nedesluşit i s-a întipărit pe buzele vinete...

E Ostiță...Lumea vorbește că era un băiat inteligent și învăța carte la oraș, dar a fost speriat într-o vacanță de un vânător beat care l-a alergat până acasă, amenințându-l cu pușca...

Pentru că îi știu povestea, sub nevolnicia lui, văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul.

La noi vine mereu o femeie care își șterge mereu ochii cu colţul unei basmale curată , de parcă acum a scos- dintr-o ladă lucioasă, încinsă cu o chingă de metal.

Femeia este de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită. E mama lui Ostiţă.

Plânge cu lacrimi curate care parcă trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.

-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești. Lacrimile ei coboară ușor pe dușumeaua noastră pe care tata o lustruia cu grijă (ca să nu putrezească) și femeia plânge, și plânge mocnit, dar parcă și sufletul ei se sfârșește, sfârâind ca o lumânare.

Tata se îmbracă și pornesc împreună.

Simt cum inima ei începe să crească. Trupul împuținat se îndreaptă..Vorbesc ceva, și tata îi zâmbește încurajator...

Noi, copiii, îl știm pe Ostiță și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată pe veci de a lui nebunie...

Uneori poartă mâinile la spate, privește în jos și râde hohotind. necontrolat..

Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de foarte aproape, din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor lui șovăielnici...apoi râsul. Un râs care ne îngheață inimile-n gât...

Unul, mai ager de picior, țâșnește deodată din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună.

Aleargă cu toții...Rămân împietrită. Nu știu ce să fac...Aproape am murit de frică, dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...Aud pașii lui în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic.

Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și abandonează fuga. Plâng de frică, plâng de milă, plâng de furie pentru că tovarășii nu m-au anunțat când trebuie să fugim, plâng pentru că există nebunie ...

Seara, în vis, Ostiţă îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul. Voce lui tuna. Ochii îi fulgeră străbătând văzduhul. Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic şi flămând, părăsit de haită...

Mama mă mângâie, îmi făcea cruce şi îmi şopteşte blând:

-Sșșșșt...Ai visat urât...Liniștește-te, dormi!...

Ea nu știe că-l necăjim pe nebun.

S-ar fi supărat. Ne povestea că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată, numai că bețivul de Wiking l-a speriat cu pușca și uite ce-a ajuns, săracul.

Tata îl liniștea mereu. Mă întrebam cum, şi de ce mătușa nu chema un om mai voinic.

Tata e un om obișnuit, de aceea îl așteptam cu frica în oase, răscolindu-mi stomacul.

Se întorcea spre seară...Tata era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați..Mă întrebam ce-i spunea tata ca să îl liniştească...

De fiecare dată ne aduce faguri de miere și miere de albine. O găleată plină. Noi mâncam cu noduri, gândindu-ne la necazul familiei lui. Niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bătrâna îi mulțumea, cu suflet curat.

După ce a murit tata, bătrâna ne tot vizita și plângea mereu...Îl plânge pe tata:

-Unde te-ai dus, Nică? Amu` se ia de piept cu moșneagu`, o să mi-l bage și pe el în mormânt...

Eram copil și mă întrebam: unde s-o fi dus tata? Dacă aș ști, l-aș chema să o ajute pe bătrână.

Dar de acolo, de dincolo nu se mai auzea nimic. O tăcere nepământeană a luat în stăpânire casa noastră.

În prima mea vacanță din anii de liceu, când m-am întors acasă, am aflat că a murit Ostiță...

Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte. El reprezenta copilăria mea înlănțuită.

Acum eram liberă...

Ce poți face cu o libertate neașteptată?

Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit, alergând în dreapta şi în stânga.

El era decorul sumbru al copilăriei mele.

Priveam luna care își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...

După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng copilăria, dar satul meu mirosea a pustiu și moarte şi frică nefirească mă înconjura din fiecare parte.

Aud ecouri, glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz. Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină. Ierburile aspre îmi încâlcesc picioarele, împiedicându-mă printre spini.

O, biet chip subjugat de nebunie, ce povară grea ai purtat pe umerii masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care ne-odihnește în sufletul meu?

Izvorul

Pe la amiază, mașinile CAP-ului treceau una după alta până ce ulițele satului se umpleau de un praf înecăcios și dens.

Nici animalele, nici frunzele copacilor nu mai mișcau.

Încremenise pentru o secundă lumea.

Poarta vecinilor mei era întredeschisă, iar cei doi vecini, Nuțica și Nelu, se zăreau, dincolo de gard, șezând turcește pe o rogojină. Priveau atent și cercetau cordelele multicolore aduse de țața Ileana de la Tanța, croitoreasa din Galbeni.

,,Aș putea să îi invit la izvor, ca să îl curățăm de mâl,, gândesc,

 -Am auzit că dacă o să curățăm un izvor, aici, pe pământ, Dumnezeu o să ne dăruiască un pahar cu apă vie, cristalină, acolo, Sus, la umbra Judecății Sale.

Trag aer în piept și strig:

-Nuțica, Nelu, haideți să mergem la izvor. Cred că s-a mâlit iar și mai trec oamenii de la camp. Poate le-ar prinde bine un pahar cu apă.

Apoi, adaug, pentru a deveni şi mai convingătoare:

-Am auzit că Dumnezeu o să ne dăruiască apă vie, în Cer, dacă o să facem fapte bune, aici, pe pământ.

Prietenii mei devin foarte interesați de idee și mă urmează pe cărare, printre păpușoii îmbrățișați de gingașele lor păpuși cu părul roșu, galben sau maro.

Ne oprim o vreme ca să le împletim cosițe. Le cântăm cântece de leagăn și alergăm spre izvor într-o întrecere copilărească, de ne sfârâiau călcâiele.

Am ajuns la ciment.

Facem câteva ture împrejurul lui,

Sărind de pe un stâlp pe celălalt, râzând și împingându-ne unul pe altul.

Izvorul ne aștepta, ca de fiecare dată, cu malurile rupte de la ploi și cu apa încărcată de mâl.

Ne trecem mâinile mici prin mâlul rece, plin de alge și scoatem toată vegetația aceea putrezită.

Firul de apă răzbate ca o rază urmând drum spre marginea cimentului.

Apoi, se îndreaptă ca un om obosit spre firul de apă al pârâului. Susură vesel, parcă mulțumindu-ne.

Pe vremea aceea încă nu auzisem despre povestea lui Ion Creangă cu Fata babei și Fata moșului.

Nici nu știam pe atunci că de fapt scriam și noi o pagină de poveste.

Suntem murdari și obosiți dar încă nu am terminat treaba.

Săpăm brazde late de iarbă proaspătă și îl căptușim ca să reziste malurile mai mult.

Ne oglindim cu toții în apa izvorului.

De acolo, din adânc, ne privesc curioase trei capete de copii, stropiți de mâl și murdari de alge pe hăinuțele sărăcăcioase. Devenim serioși. Atât de serioși încât ne permitem o discuție mistică.

-Se spune că în seara de Sfântul Andrei, dacă aprinzi la miezul nopții o lumânare și cobori cu ea la izvor ca să te uiți în oglinda lui, îți vezi partea, adică pe acela cu care te căsătoreşti, spune Nuțica foarte serioasă.

-Izvorul este ca o viață, spune și Nelu, și ca să îl ai trebuie să îl îngrijești.

-Da` voi ştiți ce spune mama? că nici o apă nu e mai bună decât cea băută din paharul de sticlă. Hai până acasă. Dacă găsim, aducem aici un pahar și o lăsăm pe Zâna Apelor să îl păzească.

Zis și făcut.

În toată vara aceea, coboram cu toții, în fiecare dimineață la izvor, ca să vedem dacă mai trăiește.

Izvorul ne aștepta, susurând plin de recunoștință. ne oferea generos porția de apă cristalină și rece.

În următorul an, prietenii mei au plecat împreună cu familia la Bragadiru, la o ferma de animale și au părăsit casa părintească.

Curtea vecinilor mei devenise un un loc plin de tristețe, Izvorul devenise un morman de mâl și nu am mai avut curajul să îl curăț. chiar dacă mă striga cu gura unui un  aflat dincolo de celălalt Mal.

După ani și ani, m-am întors în sat. Am coborât în fugă pe cărarea cu păpușoi.

Izvorul dispăruse.

Doar ierburi străine și tăioase îmi zgâriau tălpile, întrebându-se mirate cine e străina care le încalcă sălbăticia apelor .

Cimentul nu mai avea stâlpii care ne ajutau ca loc de joacă. Totul devenise o ruină părăsită și zgrunțuroasă.

Pârâul era invadat de ierburi murdare. Copiii satului dispăruseră după perdeaua nevăzută a unui alt timp.

Glasurile prietenilor mei parcă mai răsunau cristaline și curate, ca niște clopoței uitați pe o sârmă...

Din urmă, doar norul prafului de pe amintiri îmi mai traversa trupul condamnându-l la neuitare.

Holera

O poveste de-a mamei mi-a rămas adânc înfiptă în minte şi m-a urmărit de-a lungul vieţii, întrebându-mă uşor nedumerită, dacă ceea ce ne-a povestit ea de nenumeroase ori a fost adevărat sau o simplă închipuire.
Şi parcă insistenţa aceea a ei s-a cerut povestită, s-a cerut ieşită din oglinda amintirilor mele şi aşternută, într-un ceas de seară, în miezul unor rânduri de care nu mă pot desprinde.
Când erau serile cristaline, liniştite şi înstelate, ea ne strângea laolaltă şi începea cu aceeaşi poveste:
- Să fi avut vreo 12 ani. Era printr-o sâmbătă de toamnă şi mergeam la târg, la Săveni, cu o căruţă, aşa cum mergea toată lumea din sat, pentru că mă trimisese moş Palade cu ulei de răsoare, ca să îl vând, să facem un ban şi să ne cumpărăm câte ceva prin gospodărie.
Cum spuneam, eram într-o căruţă plină ochi de oameni: moş Costică Şobârneţ, moş Pălăghianu, Mătuşa Grapina, moş Pânzaru, nici nu mai ştiu câţi mai erau. Tot vorbeam noi, tot râdeam, ba de una, ba de alta, când deodată am râmas înlemniţi de ceea ce vedeam înaintea noastră.
Prin Ştiubeni, dintr-o dată, a apărut parcă de nicăieri o arătare aşa de ciudată că ne-a îngheţat sângele în vine tuturora. Ce era? Doamne, iartă-mă! Era un fel de femeie îmbrăcată cu o cămeşă lungă, curată, albă ca zăpada, din in, cusută cu flori negre şi cu o cartinţă ţesută în stative, cu un brâu strâns la mijloc.
De departe parcă era o Sfântă din poveştile pe care mi le spunea Mătuşa Pălădoaia când eram mică, dar când a ajuns lângă căruţă am văzut-o aşa cum vă văd pe voi. Şi era ca neoamenii. De sub catrinţă îi ieşeau nişte picioare subţiri ca de oaie, terminate cu copite, iar mâinile le ţinea înainte şi le avea întoarse în jos de la încheietură.
Atunci ,am băgat noi de seamă că de fapt nici mâinile nu erau mâini, ci erau nişte cioturi ca picioarele de oaie şi se terminau tot cu nişte copite .
La aşa arătare nu ne-am aşteptat niciunul, mai ales noi, cei mici, că tocmai ce ne spăimântasem de vorbele bătrânilor care, pe drum, ne povesteau întruna întâmplări despre Holeră. Credeam că-s poveşti de ale lor.
Şi ziceau că s-o auzit, din om în om, că Holera ar umbla totă ziua prin sate, pe uliţe şi uneori chiar intră în casele oamenilor ca să le ceară de mâncare.
Lumea îi dădeau de frică, dar ea nu mulţumea niciodată şi lasă în urmă numai inimi împietrite şi negre de supărare, că dacă alegea şi intra într-o casă, toţi copiii acelor oameni mureu de holeră.
-Era un fel de bătaie de soartă, un fel de păcate care se abăteau asupra creştinilor acelora, ziceau bătrânii şi îşi făceau cruce, scuipându-şi în sân de ,,ducă-se pe pustii,,.
-Doamne, păzeşte-ne şi ne apără, murmurau ei.
-Când am văzut-o, continua mama, nimeni nu a scos un cuvânt, am stat înlemniţi cu toţii şi ne-am uitat la dânsa ca stanele de piatră. Aşteptam fără de grai să vedem cum s-o termina povestea asta.
Ea nici nu s-a uitat la noi, de parcă nu ne vedea. Mergea aşa, de parcă nici nu ştia unde-i sau încotro anume o duce Dumnezeu.
Deodată, cum a luat-o pe lângă căruţă, am văzut-o clar cum se urca înspre cer şi se destrăma încet, înceeet, ca un fum albăstrui.
După ce a dispărut de tot, cei bătrâni ne-au întrebat pe noi, cei mai mici, dacă am văzut asta, parcă vroiau să se convingă că n-a fost doar o închipuire de-a lor. Am dat din cap că da, am văzut-o cu toţii. Nu mai aveam nici grai. Ne simţeam mâinile şi picioarele de lemn. Cred că nu aş fi putut să fac vreun pas de frică.
Mă simţeam paralizată şi chiar am început să-mi mişc uşor mâinile, picioarele, capu`, să vedem dacă mai pot să mă urnesc din loc, dacă nu cumva m-a înlemnit aşa cum povesteau oamenii că face Holera, dacă o superi.
-Taci, Lenţă, cu poveştile astea că-i sperii pe ăştia mici...O fi fost o femeie necăjită şi voi nu aţi întrebat-o măcar: hei, lele, cine eşti? De unde vii şi unde te duci? Vi s-o părut...
-Doamne, Niculai, da` moş Costache Şobârneţ e om bătrân şi serios, încă trăieşte. Întreabă-l! Doar nu-s nebună. Mi-aduc aminte că toţi au început să vorbească şi să se mire şi ne-o zis nouă, celor mici: asta a fost Holera. Să nu uitaţi niciodată, cât îţî trăi! Uite, aţi văzut ce nu o să vadă multă lume vreodată. Ne mai ziceau ei că de la o vreme, de când lumea s-o înrăit, Holera tot apare pe pământ, pe drumuri, pentru că o tot trimite Dumnezeu să vadă ce mai fac oamenii. Acuma de ce-o fi dispărut aşa, de ce s-o fi urcat la cer, nu ştiu. Dar îmi amintesc, aşa, ca prin vis cum moş Pălăghianu, când a văzut-o, ne făcea semn nouă, copiilor, cu degetu` pe gură să nu vorbim, că ar fi vorbit odată cineva cu ea şi o rămas fără grai.
-Apoi, poate era bine să vorbeşti tu cu dânsa, Lenţă, că tu şi aşa vorbeşti prea mult, râdea hâtru moşul Niculae, fratele mai mic al mamei.
-Eeeii, Niculai, tu numai să râzi de om ştii, se supăra mama, dar continuă povestea ei cu uleiul, cum l-a vândut, cum s-a târguit şi pentru ultimul bănuţ cu negustorii din târg, pentru că îl ştia pe moş Palade zgârcit şi cu pumnul cam greu.
-Las-o să spună . Ce ai tu cu ea? Ce, ea îi bucuroasă? Ce să facă dacă o născut-o mama când umblau copchii cu uratu`? îi lua apărarea sora ei mai mare, mătuşa Maria, Butnăriţa.
Mama avea o supărare faţă de mătuşa Maria, sora ei mai mare, pentru că în copilărie a fost adusă de ea şi lăsată la moş Palade, pentru totdeauna.

Avea, la vremea aceea vreo 5 ani şi tot aştepta să vină cineva să o ia ,,acasă,, în sat cu lumea, cum ne zicea mereu, dar n-a mai venit nimeni şi a trăit cu o adâncă durere şi cu un mare semn de întrebare, de ce a fost tocmai ea aleasă, de ce nu a avut loc lângă ceilalţi şi a fost condamnată la o viaţă străină într-un cătun izolat, slugă la doi bătrâni care nu întotdeauna şi-au arătat dragostea părintească, poate pentru că nici nu ştiau cum ar trebui să se poarte nişte părinţi adevăraţi.

Ea era dusă acolo să muncească, nu să se bucure de copilărie sau să se alinte cum se alintă copiii.

Toate astea le-am simţit din austeritatea cu care se purta mama cu noi, prin tonul ridicat cu care ni se adresa. Dar dincolo de aceste vorbe dure, ea a muncit mult ca să ne ştie undeva, departe de locurile care ei nu i-au plăcut şi mereu ne îndemna să învăţăm.
-Doamne, cât aţi învăţat şi tot nu ştiţi nimica! Dacă m-ar fi dat mai mult la şcoală moşu`, cred aş fi condus lumea, ne zicea ea înciudată când noi mai greşeam cu ceva.
Noi o îndrăgeam şi aşteptam cu sufletul la gură să ne mai povestească din amintirile ei, însă niciodată nu ne-a plictisit chiar dacă auzeam aceeaşi poveste de zeci de ori.
Ştia să spună lucrurile într-un anume fel, încât parcă uitai că ţi l-a mai spus de nenumărate ori.
Din perdeaua timpului chipul ei plecat mă priveşte o clipă, apoi dispare mulţumită că povestea ei cu Holera nu mai este o simplă închipuire. Că acea Holeră hidoasă a răzbătut cu mâinile ei întoarse, în mine, apoi, mi-a tropăit o vreme cu copitele-n suflet, făcându-mă să aştern aceste rânduri şi îndemnându-le să zboare, sus, până la ea, înspre zarea înaltă şi albastră. Acolo unde se nasc doar fluturi aurii cu trupuri de ape și izvoare.

Noaptea roşie

E masiv, are chipul ciudat şi un zâmbet nedesluşit i s-a întipărit pe buzele vinete...

E Ostiță...Lumea vorbește că era un băiat inteligent și învăța carte la oraș, dar a fost speriat într-o vacanță de un vânător beat care l-a alergat până acasă, amenințându-l cu pușca...
Pentru că îi știu povestea, sub nevolnicia lui, văd ce-a fost odată...băiatul inteligent , cu ochii iscoditori și ageri, plăcut la chip, sfios și totuși , acum , răpus în ghearele necruțătoare ale nebuniei...O nebunie cruntă care-l arcuiește și-i cutremură trupul.
La noi vine mereu o femeie care își șterge mereu ochii cu colţul unei basmale curată , de parcă acum a scos- dintr-o ladă lucioasă, încinsă cu o chingă de metal.

Femeia este de o curățenie și o decență nemaiîntâlnită. E mama lui Ostiţă.
Plânge cu lacrimi curate care parcă trec prin mine și nu știu de ce sufletul mi se strânge ca o pasăre rănită.
-Nică, te rog, vino iar...Lui Ostiță îi este tare rău...și nu mă pot apropia de casă.Hai să-l mai liniștești. Lacrimile ei coboară ușor pe dușumeaua noastră pe care tata o lustruia cu grijă (ca să nu putrezească) și femeia plânge, și plânge mocnit, dar parcă și sufletul ei se sfârșește, sfârâind ca o lumânare.
Tata se îmbracă și pornesc împreună.
Simt cum inima ei începe să crească. Trupul împuținat se îndreaptă..Vorbesc ceva, și tata îi zâmbește încurajator...

Noi, copiii, îl știm pe Ostiță și vorbim în șoaptă despre el...Se plimbă zilnic pe ulița lui, ca pe o moșie închiriată pe veci de a lui nebunie...

Uneori poartă mâinile la spate, privește în jos și râde hohotind. necontrolat..

Noi îl urmărim cu inima gata să pleznească, de foarte aproape, din lanul de porumb. Auzim zgomotul pașilor lui șovăielnici...apoi râsul. Un râs care ne îngheață inimile-n gât...
Unul, mai ager de picior, țâșnește deodată din ascunzătoare și aleargă, fără să ne spună.

Aleargă cu toții...Rămân împietrită. Nu știu ce să fac...Aproape am murit de frică, dar ceva mai presus decât frica mă ridică din locul ascunzătorii...și fug, și fug...Aud pașii lui în urma mea...E furios și mi-e frică să nu mă împiedic.
Am ajuns în zona care nu-i mai aparține și abandonează fuga. Plâng de frică, plâng de milă, plâng de furie pentru că tovarășii nu m-au anunțat când trebuie să fugim, plâng pentru că există nebunie ...
Seara, în vis, Ostiţă îmi apărea ca un uriaș care sprijinea cerul cu capul. Voce lui tuna. Ochii îi fulgeră străbătând văzduhul. Mă prindea de spate și eu urlam de frică ca un lup mic şi flămând, părăsit de haită...

Mama mă mângâie, îmi făcea cruce şi îmi şopteşte blând:
-Sșșșșt...Ai visat urât...Liniștește-te, dormi!...
Ea nu știe că-l necăjim pe nebun.
S-ar fi supărat. Ne povestea că îl cunoaște de când era mic și era un copil cuminte ca o fată, numai că bețivul de Wiking l-a speriat cu pușca și uite ce-a ajuns, săracul.
Tata îl liniștea mereu. Mă întrebam cum, şi de ce mătușa nu chema un om mai voinic.
Tata e un om obișnuit, de aceea îl așteptam cu frica în oase, răscolindu-mi stomacul.
Se întorcea spre seară...Tata era mai trist, avea obrazul tras și ochii încercănați..Mă întrebam ce-i spunea tata ca să îl liniştească...
De fiecare dată ne aduce faguri de miere și miere de albine. O găleată plină. Noi mâncam cu noduri, gândindu-ne la necazul familiei lui. Niciodată nu a refuzat-o pe bătrână...și bătrâna îi mulțumea, cu suflet curat.
După ce a murit tata, bătrâna ne tot vizita și plângea mereu...Îl plânge pe tata:

-Unde te-ai dus, Nică? Amu` se ia de piept cu moșneagu`, o să mi-l bage și pe el în mormânt...

Eram copil și mă întrebam: unde s-o fi dus tata? Dacă aș ști, l-aș chema să o ajute pe bătrână.
Dar de acolo, de dincolo nu se mai auzea nimic. O tăcere nepământeană a luat în stăpânire casa noastră.

În prima mea vacanță din anii de liceu, când m-am întors acasă, am aflat că a murit Ostiță...
Suferință mea nu poate fi descrisă în cuvinte. El reprezenta copilăria mea înlănțuită.
Acum eram liberă...
Ce poți face cu o libertate neașteptată?

Aș fi vrut să-l întâlnesc acolo, mereu, cu mâinile adânc înfundate în buzunare, cu capul descoperit, alergând în dreapta şi în stânga.
El era decorul sumbru al copilăriei mele.

Priveam luna care își trăsese un văl cenușiu peste față arătându-se solidară cu suferința mea...

După mulți ani, m-am întors în paradisul copilăriei mele să-mi plâng copilăria, dar satul meu mirosea a pustiu și moarte şi frică nefirească mă înconjura din fiecare parte.

Aud ecouri, glasuri cristaline de copii. Refac drumul spre iaz. Apa mă privea nepăsătoare ca pe o străină. Ierburile aspre îmi încâlcesc picioarele, împiedicându-mă printre spini.

O, biet chip subjugat de nebunie, ce povară grea ai purtat pe umerii masivi și cum de tocmai tu te-ai cerut învălurit în apa oglinzii care ne-odihnește în sufletul meu?

Ruxandra, fiica mutului

Ştiam că o cheamă Ruxandra.

Era o fire închisă şi se arăta, câteodată, cu sfiială, de după gardul înalt din nuiele împletite. -E fata mutului, ziceau copiii mai mari. Aveti mare grijă să nu vă ţineţi de gardul mutului când plouă că cine ştie ce îi duce mintea să vă facă, poate o să vă rupă mâinile sau...o să vă scoată ochii, ciiine ştie? ne înspăimântau ei ca pe nişte neştiutori ,, de la câmp,, ce eram. Ajunşi în sat străin, păşeam tăcuţi spre şcoală. Păşeam, unul după altul, cu sfiială,pe uliţa îngustă, înfricoşaţi să nu ne audă sau să nu ne simtă muta, fiica mutului, care de la o vreme prinsese curaj şi ne tot arăta nişte semne ciudate, de dincolo de gard. Noi nu mai priveam în urmă, să vedem ce vrea, şi o luam la goană .

Nu ne opream decât atunci când ajungeam pe malul pârâului. Era locul unde ne simţeam în siguranţă şi unde ne cuprindea o adevărată linişte, pentru că zăream căsuţele mici din depărtare, de pe malul stâng al pârîului, înşirate ca nişte băbuţe cu chef de taclale.

Aici ne aşteptam unul pe altul până ne adunam cu toţii. Răsuflam din greu şi ne opream bătăile inimii, cu mâinile apăsate peste piepturi . Aşa, tăcuţi, urmam drumul peste imaş, ascultându-ne doar bătăile cadenţate ale cizmuliţelor de gumă vechi şi pe alocuri peticite. Ajungeam la puntea care ne ducea peste celălalt mal. Puntea eradestul de şubredă, cu scândurile lipsă pe alocuri şi călcam cu mare grijă să nu alunecăm şi noi în burta nesătulă a pârâului care îl înghiţise într-o zi de vara pe Dănuţ. Aveam în faţa ochilor aceleaşi imagini cu Dănuţ înecat şi parcă ni se ne împăienjeneau privirile. Era ca un film urât, bine întipărit pe creier care nu se mai putea şterge. -Oare sufletul lui Dănuţ o fi rămas aici, în iaz? întreba câte unul mai curajos şi mai curios din fire. -Spui prostii, replicam eu. Tata a pus făină şi apă pe masa din tindă, la priveghiul lui Dănuţ şi sufletul lui a venit în fiecare noapte, sub formă de pasăre şi a mâncat şi a băut tot.

Şi tot insistam, gândindu-mă cu drag la Dănuţ, copilul firav, cu ten bolnăvicios şi la pălărioara lui albă, care parcă plutea ca un îngeraş când venea pe la noi cu mama lui, tanti Mariţa, verişoara lui tata.

-Ne-a arătat tata urme de picioruşe de pasăre. Hmm, de ce să stea în iaz? Ce el avea păcate? S-a ridicat la cer şi a devenit îngeraş albastru. Aşa ne-a zis tata(deşi asta o scosesem de la mine, dar aduceam vorbele tatei drept dovadă, doar-doar mă vor crede tovarăşii mei, pe cuvânt). -Cuum? Oare sufletul e o pasăre? se mirau ei. Eu continuam să fabulez, arătându-mă expertă în poveştile de ,,suflet,,: -Păăăi, cum credeaţi? Sufletul e o pasăre. O pasăre cu penele de argint (născoceam pe moment). Uneori cântă dumnezeieşte. Daaa. Aşa cântă. Dar nu cântă pentru toţi, numai cei aleşi îl pot auzi... Copiii mă priveau ciudat şi rămâneau descumpăniţi o vreme pentru că nu mai auziseră niciodată despre cântecul sufletului,

Apoi, vreunul, ca să ne scoată din visare, striga: -Cine ajunge ultimul la marginea iziturii e un prooost!!! Şi ţine-te fugă... Bine-înţeles că am fost ,,proastă,, de multe ori, ca şi ceilalți copiii, dealtfel, Însă nu se supăra nimeni. Jocurile copilăriei mele erau drepte şi minunate.

Într-o zi, pe când ne întorceam acasă de la şcoală, a început să tune şi să fulgere deodată, aşa de tare, de ziceai că se despică cerurile. Eram cu toţii prin dreptul casei muţilor şi de frică ne-am furişat cu toţii în odăiţa de la intrare. Muţii s-au uitat la noi ca la nişte ciudăţenii, rotindu-se amândoi împrejurul nostru ca nişte păsări exotice, venite de foarte departe. Noi am înlemnit şi am muţit la rândul nostru de frică, aşteptam să ne facă ceva rău, să ne scoată ochii sau să ne smulgă braţele, dar deodată faţa li s-a înseninat şi fata mutului a dispărut, pentru un moment, în cealaltă odaie de unde s-a întors cu un coş plin cu prune coapte. Ruxandra zâmbea cu toată faţa ei de fiinţă neînţeleasă de nimeni. Zâmbea chiar frumos şi ne tot făcea semne scoţând acele sunete supraomeneşti pe care le scot muţii când vor să se facă mai repede înţeleşi. Noi mâncam forţat, mai mult de frică şi ne tot ghemuiam unii în alţii aşteptând să se limpezească cerul ca să putem porni înspre casele noastre. Din ziua aceea Ruxandra ne-a devenit prietenă devotată. Ieşea mereu la gard, aşteptându-ne, pe noi, copiii ,,de la câmp,,. ne împărţea zâmbete sincere şi prune coapte sau uscate. Ea a fost pentru mine un suflet frumos, închis într-un trup chinuit de femeie care nu ştia cum şi cui să îşi arate bucuriile şi bunătatea. Am mai trecut de câteva ori, după ce am terminat şcoala, prin satul cu pricina, însă am revăzut numai locul celor petrecute cândva.

În locul căsuţei albe, acoperită cu stuf, căsca gura nemiloasă timpul, înghiţind-o fără de regrete.

Pământul era negru şi neted, întins ca o rană deschisă în trupul amintirilor mele.

Da. Chiar acolo stătuse altădată, mândră, mică şi îngrijită, căsuţa muţilor. Am pierdut o lacrimă pe culoarul altor vremuri şi m-am simţit, pentru o clipă cât veşnicia, pasăre plutind pe deasupra mărilor pustii, asemenea unui pescăruş însângerat, sufletul lor adormit de timp, strigându-l.

Mâinile

strigăt

Mâinile acelea înfășurate în ierburi masive, umede îi cuprindeau obrajii lăsând în nări mirosul înțepător de alge putrezite.

O îndemnau, din când în când, să strige.


-Strigă! Cât poți de tare. Trebuie să strigi! Doar cei care strigă mai pot fi auziți...
Privea neîncrezătoare și nu vedea chipul, chipul de dincolo de voce...cine o îndemna?
Vedea aceleași mâini insistente care apăsau pe fața ei și simțea o durere ascuțită în ceafă.

O încătușau în căușul lor îndreptându-i capul spre cer.
-Vezi lumina? Nu te feri...lumina te caută. A obosit și te-a regăsit, azi. Hai! Înalță strigătul!

Cerul o să te asculte. Nu mai striga spre oameni. Prea multe zgomote false le-au tocit simțurile...au ochii astupați cu umbra vântului.

Nu te îngrijora, vânturile urlă doar la răscruci. Suntem pe malul mării. Oamenii ți-ar șterge strigătul sau l-ar zdrobi de maluri și l-ar preface-n țăndări.

Uneori ne înfuriem fără măsură și nu mai știm motivul...

Doar sângele albastu mai hrănește visele.

Tu ai nevoie de visul tău albastru ...scăldat la margine de lume.

Camera se îmbrăca de sărbătoare.

Lumina albă scălda lucrurile care încă n-au murit chiar dacă le-au plecat stăpânii.

În colțul cel mai întunecat se odihneau mâinile acelea înfășutare-n ierburi umede.

Acum, parcă dormeau aidoma copiilor sătui.
Apoi, se apropie de ea mergând pe vârful degetelor.

Le simte tot mâloase, stăruindu-i pe față, suflând aceleași vorbe gâjâite în ureche.
Era prizonieră în alb și strălucire în camera aceea scăldată până în tavan de valuri aspre de lumină.
Simțea în jur prezențe nevăzute, doar percepute de respirații sacadate și aburul de răsuflări o învăluia în așchie de vis-coșmar.

Încerca să-și elibereze fața, gâtul din stânsoare, dar mîinile îi amorțiseră ca în același coșmar când primejdia se apropie și ție îți înțepenesc încheieturile...
O fi o frântură din visul acela de astăvară...
A tras un colț din perdeaua de la geam și a privit luna care îi lăsa semne indescifrabile pe frunte.


I s-a făcut sete.

Gura îi ardea.

Ar fi băut și laptele de șarpe doar să-și mai ostoiască arsura aceea din gâtlej.

Îi era sete?

Sete de ce? de aer , de oameni, de nume, de omul acela care i-a privit în suflet când a crezut că noaptea îi e soră geamănă?


Își apăsa mâinile pe piept să țină acolo o durere...să nu mai plece.

Era durerea ei...
-Aaaa, Doamne, ce gânduri...Cum poți să mai privești în urmă? Când insul doar te amestecă prin troaca porcilor în lăturile din care se înfruptă veșnic?


Ce-o fi cu piatra asta așa de grea, așa de ascuțită, de-mi intră pe sub carne?
Adun puterile și o îndepărtez să pot ieși...o șterg cu palmele îmbășicate...citesc un nume...
e al meu...
Sleită, pornesc pe stăzi aproape alergând...
Privesc vitrinele...
Îmi văd doar mâinile.

Acele mâini înfășurate-n ierburi putrezite.

pe o aripa de timp

Neculcea- sat de amintiri şi de poveste.

loc încremenit pe o aripă de timp.

Îmi petrec mâinile peste umerii de piatră.

Același 15 august mult așteptat întinde spre mine o mână invizibilă.

Din ungherele memoriei mele adormite amintirile uitate mă cuprind ca pe trunchiul unui arbore dezrădăcinat.

Ştiu că e mult de atunci.

Mi se pare că umbra cerului mi-a acoperit gândul.

Parada hăinuțelor noi trebuie să reînceapă.

Chiar dacă trăim la o margine de lume, suntem frumos îmbrăcați.

,,Copiii trebuie înnoiți de Paște, de Sânzâiene și de Sântămărie,, spun părinții, trudind în arșița unor veri arzătoare pentru asta. Hăinuţele noi ar trebui să ne aducă mult noroc. Ne înnoim odată cu ele sufletele şi ne curăţim de păcate.

Prin pantofiorii mei aproape că se vede cerul ca un vortex ce îmi aspiră partea necurată.

Tata ne îmbracă întptdeauna frumos,frumos pe totţi.

Ne mândrim prin sat cu hăinuţele noastre.

Ne parfumăm cu esențe pure, de dincolo de timp,..

Un parfum de albăstrele cumpărat de la târg inundă parte adumbrită din noi și întreaga casă pare că reînviază cu aceeași voiciune de altădată...

Ce poate fi mai de aşteptat la Poarta Timpului decât un tată iubitor.

Acum, merg singură şi înfricoşată. trebuie să trec puntea îngustă a pârâului.

Dar chiar singurătatea îmi împrumută nişte aripi ţesute din fire de timp.

,,Unde-i cea mica? întreabă neliniștit tata, căutându-mă prin mulțimea oamenilor colorați într-un verde-albăstrui,,.

,,Sigur cască gura pe undeva,, îi răspunde mama, puţin neliniştită.

,,Niciodată nu știi de unde să o iei, continua ea, cu aceeași voce arțăgoasă,,

Din cauza neascultării mele, nu prea eram pe placul mamei.

Eram , mereu, cea ,,ascunsă,, și căutările astea o oboseau.

În sfârșit, mă găsesc rezemată de un arbore cu frunzele de foc.

Priveam cum se aprinde, pe alocuri, cerul. Să fi fost asfinţitul?

,,Hai, uite, aici, în ogradă la domnul Emil, să facem o fotografie, zice tata.

Poate peste ani ai să o privești și o să îți amintești cu drag de clipa asta pe care chiar eu am să o leg, cu degetele mele de argint, la tine, în fereastră,,.

Şi mă privește, așa, ca și cum ar fi plecat de mult, de foarte mult...

-Aaaaacuuuuum! Zâmbiți cu toții!! strigă fotograful. O să aveți o amintire luminoasă, luminoasă..

Încremenesc într-o poziţie incomodă, chiar în mijlocul fotografiei.

Lumina mi se prelinge lin pe bărbie...

O privesc, buimăcită, ca pe o bală strălucită și nu îndrăzneam să mă mai mișc...

Dacă se mișcă totul?

Dacă ziua asta, atât de specială, ne va despărți?

,,Ne va despărți? întreb zorii.,,și zorii alunecă tangibil cu perdeaua stelelor căzute.

Din poza îngălbenită niște oameni încă tineri dar tdestul de riști, voalați, îmi bat cu pumnii în fereastră..

,,-Tu ai stins lumina?

,,-De ce ai stins-o???

În smoala nopții şi nălucile se sting...

Se sting, și eu am luat lumina după mine ca să reînflorească...

Câteva informatii despre comuna natală

Acest Blog este  un pliant digital dedicat locurilor natale  din satul Neculcea,comuna Havârna judeţul Botoşani.

Câteva lucrurii despre acestă comună:

 Comuna Havârna este situată de o parte şi de alta a văii Başeului. În componenţa comunei intră 6 sate: Havârna, Gîrbeni, Tataraseni, Balinti, Galbeni şi Neculcea.

Prin satul Havârna, reşedinţa de comună, trece drumul judeţean ce leagă municipiul Dorohoi de oraşul Darabani.
Teritoriul comunei a fost locuit încă din neolitic, facând parte din aria de răspîndire a culturii
Cucuteni, urme ale acestei culturi fiind descoperite în raza satelor Havârna, Tataraseni şi Balinţişi Neculcea

Satele comunei sunt menţionate în documentele secolelor XV-XVI.

Locuitorii comunei Havârna sunt în majoritatea lor agricultori şi se ocupă cu cultivarea pământului şi creşterea animalelor.

Insula Bukovian  face parte  din  primele teritorii  de uscat  din continetul European  în perioada Devoian-Silurian (Jurasicul târziu).  Fiind  a  şasea insulă  ieşită de sub apele Oceanului Tethya care formează Continetul Europa şi  al doilea teritoriul  Românesc ieşit de sub apele Oceanului Tethy şi a al Deltei  cretacice Karponia,acum 30.000.000 milioane de ani. Inula  (reciful Bukovian ) este desprinsă din Estuarul Deva al Insulei Haţeg. Şi  împinsă de  mişcarea tectonică al apariţiei Munţilor Carpaţi  spre Eocen (perioada modernă a continetelor). 

Insula Reciful Bukovian  formează  Bucovina Istorică şi o parte din Maramureş. .După retragerea apelor Mării Tethys şi al Deltei Karponia  a lăsat în urmă un teritoriu semi-mlăştinos vulcanic ,cel actual al Daciei (României preistorice).

Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia (în engleză Cucuteni-Trypillian culture și ucraineană Трипільська культура), una dintre cele mai vechi civilizații din Europa. Plasată în partea central-estica a Europei acum aproximativ 7 000 ani.  In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.

 Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafata de 350 000 kilometri patrati, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei.


Un exemplu este Carul de luptă  vechi de 3200-2900 ani î.d. Hr .(î.e.n) descoperit la Balint -Neculcea în anul  1990 situl  din1976   .Artefactele sunt la Muzeele din Cernăuţi,Odessa şi Budapesta din nefericire. Este cel mai vechi car de luptă din Europa şi aparţine culturii Cucuteni  -Nekilteva (Neculce) Bronz.

Ana-Fiica Zorilor

Fata se stingea uitată, abandonată definitiv la marginea unui morman de cenușă care fusese cândva trupul ei.

-Ana, te rog să mă ajuţi şi pe mine să scutur covorul!
-Ana, hai cu mine în oraş să îmi cumpăr o bluză!
-Ana, aş vrea să merg la film şi nu îmi place să merg singură...
-Ana, te rugăm să ne cumperi şi nouă bilete la spectacol?
Niciodată nu zicea ,,Nu!,,.
Aşa era Ana, ca o soră mai mare a tuturor.
Mi-o amintesc din ziua în care a intrat cu administratora căminului de fete în care locuiam, în camera noastră. Ea ne-a privit scurt, tăios, supărată, pe fiecare în parte, cu o oarecare severitate materna şi, repede, s-a apucat de curățenie.
Recunosc. Odaia noastră nu prea arăta a cameră de domnișoare, dar s-a acomodat repede cu situația și ne certa cuminte, părintește, învățându-ne pe fiecare cum să păstrăm lucrurile în ordine.
Era cu câțiva ani mai mare decât noi dar se purta ca o domnișoară în puterea cuvântului care știe cum se ,,fac,, lucrurile prin gospodărie.
Ana era grăsuță, bine îngrijită și toată purtarea ei emana pace și bun simț.
Joia mergea la horă. Un băiat o curta. Ne bucuram pentru Ana, doar că băiatul, ca toți băieții de vârsta lui, nu era unul dintre cei mai sinceri. Avea deja o prietenă mult cunoscută în cartier, şi noi o anunțam repede pe Ana, explicându-i cu sufletul la gură cum respectivul o ducea într-o seară, de după umeri, pe cealaltă, strângând-o curtenitor.
Ana devenea pământie. Nu vorbea cu noi două-trei zile, dar o termina pentru totdeauna cu infidelul pretendent la inima ei.
Îmi plăcea fata asta voinică, harnică și care părea că știe foarte bine ce voia de la viață. Cred că toate ne doream să fim ca ea.
Admiram tăria ei de caracter, simplitatea, severitatea, curățenia sufletească şi chiar masivitatea aceea a trupului care nu era nici pe departe dizgrațios, ci aducea mai mult a chip de persoană de mare încredere care vrea să ajute pe ceilalți, ca o mână puternică, mereu întinsă, în caz de nevoie.
Pe vremea aceea, să fi avut vreo 16 ani, eram prin clasa a X-a de liceu şi mă interesau persoanele ca ea.
Voiam să văd cu ochii mei unde va ajunge Ana peste ani şi ani.
Oare va găsi ea persoana care să-i merite sinceritatea şi încrederea?
Aveam investigații de făcut şi misiunea clară de a o observa îndeaproape pe Ana.
,,Ce era în sufletul fetei masive cu privire tristă şi zâmbetul înghețat?,,
Nu prea știam pentru că era foarte secretoasă și încerca să se ascundă bine în carapacea ei de gheață.
După o vreme, am terminat liceul şi am plecat departe de ele, colegele mele de cămin nefamilist.
Acum eram învățătoare într-un sat îndepărtat dar le vizitam cu regularitate.
Cu ochii o căutam tot pe fata aceea care ne învățase să fim cumpătate și să ne respectăm valoarea umană.
Uneori nu o găseam și mă întorceam în satul unde predam cu un fel de bănuială că ceva rău are să i se întâmple Anei.
Dar toate au trecut așa de lin ca o batere de pleoape și eu aveam acum o viață nouă, ba mai mult, trebuia să mă gândesc și la mica mea  ,,carieră,,. Nu mai aveam vreme să mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă.
Era destul de trist fără atmosfera de cămin, fără micile șicane făcute celorlalte fete, fără neînsemnatele bârfe care se iveau în spațiul acela limitat.
Am regăsit-o pe Ana, într-o zi, cu privirile pierdute, răvășite. Nu mai recunoșteam nimic persoana de demult, sigură pe sine.
Ana părea, acum, un munte ce s-a aplecat prea mult, zdrobindu-se sub propria greutate.
Odaia ei aducea mai mult a camera de spital. Flacoanele de medicamente zăceau desfăcute pe o măsuță murdară. Şi ea nu mai mirosea frumos, a floare sălbatică. Mirosea mai degrabă a om care a murit demult şi numai umbra i se mai mișca haotic pe acele lungi şi străine culoare.
-Nu cred că e bine să dormi la ea, îmi ziceau unele fete.
Ana era acum părăsită de toți şi de toate. Şi totuși mi-am făcut curaj.
Iată că Ana era acum normală, ca înainte. Oare ce tot vorbesc fetele astea atâtea lucruri dubioase despre ea? Îşi recăpătase chiar şi privirile înviorate, dar nu pentru mult timp. Brusc ochii i s-au tulburat şi dintr-o data nu a mai scos nici un cuvânt de parcă cineva nevăzut trăsese peste ochii ei o perdea întunecată ce o despărțea de astă lume.
-A înnebunit, Ana! Au dus-o de multe ori la ,,Balamuc,,!
-Face urât! Strigă şi se urcă pe pereți!...
-Dar de ce? Ce i s-a întâmplat?
-Știi că ne vorbea de unul, Ionică. Lucra cu el. Credea că o ia de nevastă. Dar ăsta i-a râs în nas şi s-a însurat cu alta de la el din sat. Atunci şi-a pierdut minţile.  Ana a mers la el, în Cătămărăşti, a strigat la poartă că e nevasta lui. A smuls bucăți din gard.
Acela avea nunta peste câteva zile. Familia proaspătului mire a fugărit-o cu parul.
Atunci a luat-o salvarea de la poarta lor şi au ținut-o o vreme la nebuni.
După un timp, Ana a revenit la căminul de nefamiliști cu privirile mai tulburi, mirosind ciudat, a nebunie şi medicamente.
Lumea vorbește că de la o vreme trăiește cu portarul căminului. Un individ ciudat, puțin senil, care ,,păzește,, clădirea pe timp de noapte şi după își face poftele, o duce şi pe la milițienii din cartier ,,ca să se pună bine,, cu ,,legea,,.
-E adevărat!!! spun fetele. În fiecare noapte din camera ei se aud gemete înfundate. 
Apoi Ion, nebunul, iese închizându-și tremurând prohabul pantalonilor slinoși, gâfâind, uitându-se în toate parțile cu frică să nu îl reclamăm pe la administratoră.
Nu îi spune nimeni, că dacă ar afla asta, sigur l-ar da  afară dar ar da-o și pe Ana și nu are unde să se mai ducă.
Familia ei nu se mai răspunde, să nu se facă de râs. Și Ion ăsta nu o mai lasă în pace o cheamă şi-n ghereta lui de jos, de la parter. Ea nu zice niciodată nimic şi îl urmează de parcă ar fi drogată. Poate chiar este, pentru că ia mereu sedativele acelea mirosind a iod și a acru.
Ion, portarul era şi el puţin cu duhul, iar în ghereta lui o așteptau miliţienii. cartierului ca nişte hiene flămânde cu prohabul pantalonilor desfăcut . Dar cine să le zică ceva. Doar ei făceau pe atunci legea pe pământ. 
Uneori , Ana plângea, suspinând ca un copil. Poate îşi mai revenea câteodată din ghearele nebuniei. Privea cu neputință în gol şi îşi înfigea unghiile adânc în carne să-și poată simți durerea.
Oare îşi mai şi amintește ea în clipele de luciditate şi de acela care i-a scuipat în suflet?
Și o revăd cu ochii minții pe fata veselă, plină de viață care mergea singură la horă doar pentru că îi plăcea să danseze. Acea fata frumoasă, curată la trup și la suflet îmi face semn cu mâna de dincolo de Timp.
-E Ana, îmi zic, cea de altădată, parcă propusă de un ipotetic Manole spre a fi zidită în trupul ignoranței, al aroganței și poftelor unor indivizi grotești, desprinși parcă din tabloul întunecat al minților bolnave.
Dar Ana e aici, cu boala ei, cu trupul masiv, împietrită, incapabilă să se mai revolte.
De la o vreme, vizitând mai rar căminul, am observat sub scară un pat fără de lenjerie, cu o saltea mototolită şi murdară. ,,Ce Dumnezeu o fi ? m-am întrebat. Cum de a apărut patul acesta soios, camuflat în semiîntunericul de sub scară şi de ce??,,.
Am coșmaruri adeseori. Mă visez că vreau să o vizitez pe Ana . Dar văd  și patul acela păcătos. Aud vocile fetelor din cămin. Aud strigătul de ajutor al Anei. Mă grăbesc să urc și observ că au dispărut scările Apoi încerc să mă cațăr pe bara metalică, însă alunec, alunec, alunec...
Alteori mă visez sus, la ultimul etaj și aud strigăte de jos, din ghereta claustrofobă a portarului nebun. ,,E Ana,, îmi șoptesc în vis. 
Vreau să cobor dar jos un hău imens cască înspre mine o gură abisală.
Mă trezesc buimăcită, cu inima plesnind . Sunt tot în satul de la capătul lumii în care predau de ceva vreme la clasele primare
Aici e liniște și pace.
Oamenii îmi apar așa de sinceri și curați cum numai ne-civilizația îi poate zămisli.
Astăzi o să merg în Botoșani. Particip la un curs de formare al Inspectoratul Şcolar.
O să vizitez căminul. 
Pășesc trist. Nostalgia mă cuprinde ușurel de mână.  
Îmi amintesc de primele zile când m-am cazat în cămin. Eram singura locatară de pe acel etaj. Eram elevă în clasa a XI-a și economiseam bursa pe care o primeam de la liceu. Căminul era de trei ori mai ieftin. Revăd cu ochii minții toate prieteniile și certurile pe care le-am trăit aici. Admirația copiilor din cartier pentru mine era uriașă. Toți știau că în curând voi pleca să predau undeva, într-un sat. 
În cămin sunt mereu așteptată cu interes.
Trebuie să îmi povestesc viața de la capătul lumii.
,,Cum sunt oamenii?,,  ,,Te iubesc elevii?,, Dar colegii, cum se poartă cu tine?,, Adevărul este că viața de cadru didactic la început m-a dezamăgit total. Nu am găsit ceea ce îmi imaginam. Ba am găsit ipocrizie, lipsă de profesionalism și aroganță prostească după ușa cancelariei.
Fetele din cămin șoșotesc de fiecare dată lucruri neplăcute despre Ana, dar nimeni nu are curajul să rostească adevărul cu voce tare: ,,Aici o aduc, noaptea, pe Ana, miliţienii,,...
Şi liniștea se lasă apăsătoare ca o gură uriașă de peşte care închide în burta lui întunecată lucruri dureroase şi murdare.
Era adevărat. Îl amenințau pe portar, care venea uneori băut în post, că dacă nu o aduce sub scară pe Ana o să fie vai şi amar de capul lui. Şi totul se petrecea conform ,,înțelegerii satanice,,.
Se pare că şi-au făcut ,,numărul,, şi de astă-dată cu toții pentru că îşi i-au caschetele lăsate pe un colț de masă în gheretă. Îşi aranjează pantalonii şifonaţi şi îl întreabă pe nemernicul portar, privind preocupați într-un registrul cu procesele verbale:
-Ai ceva de raportat? S-a mai întâmplat ceva neobișnuit în ultimele 24 de ore, pe aici??
Omul, năuc privește trupul mototolit al bolnavei de sub scară şi raportează prostește ca un robot ruginit, nefuncțional:
-Trăiţi, dom` plutonier-major!! În timpul serviciului meu, din ultimele 24 de ore, nu s-a-ntâmplat nimic...nnnnnuuu aaamm niii-miiic de ra-por- tat!!! şi salută strâmb precum îi era şi mintea.
-Aşa, mama ta de pârlit, nu s-a întâmplat nimic...n-ai nimic de raportat,...şi râd cu toţii golăneşte speriindu-l şi mai tare pe șobolanul vârât în trup nevolnic de om ce părea aproape normal.
Patrula de noapte pleacă izbind puternic uşa de metal, privește în scârbă trupul închircit şi o pornește prin cartier pentru a veghea profesionist la ,,liniștea și ordinea orașului adormit,,.
Spre dimineață, Ion împinge puternic trupul abandonat de sub scară:
-Hai, Dumnezăii mă-ti, mars în cameră că încep să coboare fetili şi te-or mai videa pi-aicia şî-mi pierd şî serviciul din cauza ta. Am casă, am nevastă, o să mai am amuş şî un copchil...Ţîe ci-ţi pasî? Ti călăreşti cu miliţienii...
Fata pare năucită, îşi pipăie îndelung trupul. Are lovituri peste tot, dar nu le simte...
,,-Sunt o cârpă, îşi zice ea, am devenit o cârpă vie,, .
Şi simte trupul cum I se desprinde, cum plutește...regăsindu-și liniștea.
De mult nu îi mai pasă de nimeni  și nimic...
,,-Sau poate am murit, sau poate am murit, se încurajează ea,, şi hohotind nebun, pornește cu paşi târșiți înspre camera-i ,,prizonieră,,,
,,Asta e Ana? mă întreb.,, 
Nu găsesc la îndemână un răspuns, dar nici o scuză plauzibilă.
.............................................................................
Într-o seară de iarnă, eram în vizită în același cămin de fete şi deodată mai multi băieți au intrat în cameră. Mi se părea incredibil. Dar era după revoluție și lucrurile se schimbaseră între timp. Acum puteau intra și băieții în camerele fetelor. Ceea ce fusese un fapt condamnabil cu ceva timp înainte, acum, era un fapt firesc. Nu îmi venea să cred că astea se întâmplă.
Unul dintre ei era foarte arogant și vorbea cu siguranța omului conștient de frumusețea lui.
O fată îndrăznește să îl întrebe:
-Tu nu ai fost prieten cu o fată de aici, din cămin?
-Am fost cu mai multe, zâmbește el cu subînțeles.
Dar fata insistă:
-O chema Ana...
Fața individului se întunecă brusc...Nori negri par să se așeze peste chipul lui și nu mai scoate un cuvânt.  Brusc, se lasă o tăcere supărătoare și indivizii pleacă, de parcă amintirea Anei i-ar fi gonit cu acel strigăt de la poartă.
-Știi cine era? mă întreabă fata la care ajunsesem în acea seară. Era acela pentru care a înnebunit Ana. E însurat, are şi un copil, dar tot mai vine pe ,,la fete,, prin cămin.
-Să fie sănătos, să fie sănătos, să fie sănătos, repet ca un robot... dar simt o revoltă interioară şi clocotesc.
Ana e veselă, într-o altă dimensiune a Timpului.
Ana îmi povestește despre un băiat cu bun simț, unul Ionică. E colegul ei de la Fabrica de lapte. E așa de bun, zice Ana.
Ana are o întâlnire nemaipomenită.
Oare să se ducă? Ea e ca o soră mare și bună pentru noi:
-,,Du-te, Ana!,, ,,Haaaiii!!!,, Du-te!!,, o îndemnăm în cor, ne bănuind că de fapt o ,,condamnăm,, la moarte.
O moarte a minții și a sentimentelor.
Oare câte ,,Ane,, vor mai fi trimise la întâlnire,, trebuind să înnebunească până o să ne dăm seama că suntem ,,oameni,, şi că nu avem vreascuri în loc de inimi?
.................................................................
De undeva, de la altă margine de timp, Ana îmi zâmbește,
Povestea ei o să trăiască. O să trăiască...
Ana nu mai are cum să moară...
Şi asta numai pentru că, în miez de noapte, eu am numit-o-,,Fiica Zorilor,, stropind-i chipul hâtru, abuzat și abrutizat cu apă vie culeasă de pe un obraz de Lună.

Lumina de veghe

Întunericul clipocește din genele plumburii încercând să pătrundă o fărâmă din lumina de veghe uitată de singura ființă vie care mai cutreiera abisul...
Pasul ei șovăitor, desprins parcă dintr-o neînțeleasă eră se auzea tot mai apăsat, mai cutremurător, contopindu-se într-un nemaiauzit ecou, făcând ca Universul să crape în milioane de celule dispersate de un „bum” amețitor.

Hăurile se căscau ca gurile știrbe, adânci și amenințătoare iar peste tot ținutul crepuscular se întrezărea, ca o geană timid deschisă din somnul omenirii, o rază sângerie trezită dintr-o nedeslușită sete de evadare...

Celulele nășteau vieți și fiecare viață încerca o formă care să i se potrivească...

Milioane de piei încercau să umple trupuri dezgolite dezagreabil...
Niciuna parcă nu se potrivea și ca într-un magazin second-hand, ca într-o paradă a umilinței, pieile umblau dintr-o mână în alta încercând să-și acopere chipurile.
Uneori, ochii nu se potriveau cu ferestrele tăiate în dreptul sufletelor...
Alteori, oasele craniului împungeau ostentativ scalpul...
După o muncă de sisif, piei și trupuri au fost invadate de o lumină orbitoare.
„-E lumina de dincolo”, șopteau ele...ascunzându-se una în spatele celeilalte.

Dar acea lumină a făcut ca obositele „făpturi” să-și găsească grabnic pielea gata pregătită .
Numai că unele piei erau deja ciuruite și când simți că ți se scurge sufletul, e pentru că ai nimerit într-o astfel de piele.

Lumina orbitoare s-a stins.
Moartea și-a luat în dinți trandafirul însângerat și a început să însemneze oamenii...
Îi alegea pe cei mai cruzi și îi trimite pe „insula poeților”.
Acolo aerul e veșnic rarefiat, miroase ostentativ a flori de lavanda, iar nou-veniții sunt rugați să scrie pe frunze cartea de iubire...

Aici a rămas doar lumina de veghe în care îmi sprijin şi eu pentru o vreme gândurile cu care, dacă vreau, mă prăvălesc în „insula poeților” ca într-un carusel al vieții și al morții...