Cântec de veacuri

Locul acela e numai al meu. Acolo pasărea trandafirie Ibis pășește îngândurată pe limbile aurii ale nisipului şi se hrănește cu peștișori din poveștile fermecate. Ea îndeplinește toate dorințele... Bătrânii sunt înțelepții care înșiră metănii de chihlimbar pe sfoara timpului şi aruncă rugăciuni de cristal înspre cerul de mătase. Ei știu a răspunde suferințelor omenești.

Într-o zi mi-au povestit că locul acela începe acolo unde se termină suferința.

Exact din locul unde cerul sărută pământul începe un alt tărâm străjuit de palmierii umbroși, primitori. În fiecare palmier sălășluiește câte un șarpe verde hrănit de doi pământeni cu mană cerească, cu faguri de miere şi cu pâine sfințită...Șerpii chiar au început a-şi șlefui fețele asemănându-se cu oamenii, contopindu-se printre ei...crezând chiar şi ei că sunt oameni.

Nu departe de aici, murmură marea același cântec de veacuri...

Pe țărmul mării mele, vezi înșiruite castelele fericirii, castele de nisip ridicate-n amintirea oamenilor care și-au pierdut sufletul. Sufletele lor stau ascunse în interiorul lugubru al castelului şi nu pot să iasă. Se aud doar strigăte fără ecou... Ei sunt oamenii care au găsit pe pământ fericire...

La fiecare ușă a castelului stă de strajă câte un balaur cu 3,5,7,9...capete. Castelele se înmulțesc pe măsură ce unui balaur îi cresc încă două capete. Nimeni nu știe cine înaltă castele de nisip şi nici cine înmulțește capetele de balaur...

Uneori copiii aleargă pe valul pătimaș care sărută nisipul şi scriu mesaje de iubire pe buza întinsă a falezei...1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 sar pe într-un șotron imaginar şi aruncă pietrele.

Zădărnicie...

Apa nu are milă.

Amintirile sunt șterse.

Lacrimile se amestecă cu apa sărată.

Nu se mai cunoaște lacrima. Ochiul şi-a schimbat cu totul forma. Seamănă a mare necuprinsă.

S-au strâns la sfat bătrânii. Au decantat apa mării. Aşa s-a născut lacrima. Lacrima pe care au pierdut-o cândva niște gene de mătase.

Uşa castelului se deschide. Iese un suflet. Balaurul străjer doarme. O fetiţă se apropie cu pasi fară urmă. Îmi pune degetul arătător pe buze, mă privește prin ochiul de chihlimbar, îşi aranjează fundițele şi îmi șoptește tainic:

-Sssss! Apleacă-te şi trăieşte! Plimbă-te! Cheia e la tine. Încă mai ai condurii fermecați cu care te poţi plimba prin suflete...

Cu pașii împleticiți, privind înapoi, suflă ploi de aur şi lumină peste femeia din mine...

De atunci, timpul nu s-a mai măsurat în clepsidre...Timpul meu s-a măsurat în fascicole de lumină.