vineri, 3 octombrie 2014
povestea lui Ion
satul mirosea a mosc.
vecinii mei întindeau plasele de sârmă:
-iarna asta, ziceau ei, n-o să ne mai scape. iarna, ziceau ei şi tot trăgeau cu ochiul în grădinile vecinilor.
-lasă-i măi, Ioane! ce-ai cu ei...nici slănină n-au mâncat, nici gura nu le pute.
-mama voastră de mârlani! mama voastră, striga Ion, fără să ştie ce îl supără mai tare.
-da ce, mă...la ei n-o veni Iarna?
-o veni, n-o veni,...Ion e al dracului de furios pe zilele prea luminoase.
-la ce o fi despărțit Dumnezeu întunericul de lumină, bombănea el filozofic, smotocindu-și în palmele asprite căciula de miel, cam roasă pe la margini, ce e drept.
de-a lungul apei, treceau norii, grămădindu-se unii în alţii, doar-doar l-or îmbuna pe Ion.
vecinii mei sunt de nerecunoscut, astăzi le-au crescut feţe noi, albe, cu privirile şterse şi roase.
uneori încerc să îmi găsesc, prin nisip, cărarea care m-a îndepărtat.
satul îşi întinde pânzele.
satul ăsta care se aşază cu mâinile pe genunchi, bătrânește.
cât de înţelept poate fi satul meu.
uitatul.
de dincolo de neguri, fumuri de nisip îi întunecă vedere. devine din ce în ce mai opac. satul meu.
-mama voastră de nehaliți, strigă Ion cu aceeași furie neînțeleasă! da` ce mă? ce?? se tot rățoia el nu știu cui.
-lasă mă, Ioane! mai bine întinde-ţi plasele de sârmă. Iarna asta n-o să-ţi mai scape.
Ion pare mai înțelept în altă piele, de orășean . nici slănină nu mănâncă dar nici gura nu îi miroase, ce e drept, e drept. în rest le-om duce toate fiecare după cum om putea.
luni, 30 iunie 2014
Să nu mă omori! (proză suprarealistă)
,,vreau să trăiești, i-am zis femeii de argint, să nu mă omori, abia acum îmi place să trăiesc,,
părea nefiresc glasul meu. tunat și în același timp stins. nici eu nu mi-l mai puteam recunoște.
și ea m-a privit chiar așa, ascunzându-și singurătatea în palme. simțeam cum se zbate în inimă de copil. dar pentru o clipă am simțit-o cum se întărește. pentru-o clipa a aprins doar pentru mine cerul.
eu eram acolo, acoperit cu o mantie de timp.
s-a mai liniștit.
limpede și curată, limba mea se scurgea prin văgăuni ca o vâltoare în pârâuri de fum.
nălucile nopții ne legănau, șoptindu-ne tainele lumii.
am văzut cum trupul i se întuneca, ca un făuritor prea solicitat. am aruncat în ea cu bulgări de lumini să o trezesc din amorțiri.
cu ea îmi dispărea o lume.
,,sunt aici, s-a zbătut pleoapa ei ca o liniște de ape,,.
,,e aici, am gândit răsucind în degete firele de nisip,,.
știam că în curând se va închide trapa timpului dezgolindu-i obrazul mușcat de sori pustii.
probabil își îngropase deja umbra peste pădurile virgine.
.......................................................................................................................................
o lume reclădită gând cu gând și nimeni nu m-ar mai putea recunoaște.
călător în ținuturi însetate. armă și foc peste o adunătură de otrăvuri.
cine ar putea să ne scuture de păcate?
pomi cu florile adânci și atârnate?
oameni cu mâinile aplecate, despicați?
amestecată cu o pulbere fină, mâna mea a început să o caute.
în așternutul nopții, i-am găsit doar urma: proaspătă, mirosind a zile.
doar o amintire pribegită agățată de a mea mantie îi mai poposește alene pe genele încărcate.
surâsul ei cald, mâna mea flămândă- armă și zâmbet amestecat.
scut? sau piept străpuns până la rădăcini?
strigătul meu se ridica măreț ca un abur cenușiu spre a mă purifica.
eliberam prin porii mei aprinși pe ea, acea parte din mine ascunsa clipelor deșarte.
strigăt fără de cuvânt, glăsuire fără de ecou.
gura mea parcă își căuta o nouă gură prin care să reverse flăcări.
flacără? sau plumb?
atunci am presupus că se deschide cerul.
îngerii coborau cu săgețile în mână.
pașii mei s-au așternut peste pașii ei.
tăcerile mele au tulburat liniștea tăcerilor ei.
am tulburat pustiul.
placa de marmură s-a sfărâmat fluturi galbeni eliberând.
,,vreau să trăiești, i-am zis, nu vreau să mă omori,,.
sânii ei au tresărit. pântecele i s-a cambrat. părea o căprioară hăituită și am numit numele ei ,,durere,,.
ca și cum ar fi fost ,,durerea mea ascunsă,,.
și fața-i nevăzută, pe care eu credeam că o pierdusem, se contura,
se contura dibaci sub mâna imprecisă a unui gravor de suflete.
............................................................................................................
-am să mă plimb puțin, le-am zis unor călători indiferenți, mișcându-mi ochii după El-Ghepardul, cel din urmă sau cel de dinainte vis.
și iată, neprevăzutul!
stăteam alături ca două solitare umbre coborâte din pământ, într-o părăsire nesfârșită. desfăceam filele cărții pogorându-ne din întuneric pe raze de lumini, astupându-ne unul altuia golul de dincolo de oase, nepământeni și veșnici.
așteptam ca totul să se întâmple.
într-o bună cârmuire a legilor lumești simțeam cum limba de păianjen mă țesea muindu-și brațele și limba într-o apă fosforescentă și imponderabilă.
,,să nu mori,,auzi? mai distingeam eu sunete bizare prin miile de firide crescute pe sânul abrutizat al sorții,,!!!
duminică, 29 iunie 2014
sâmbătă, 28 iunie 2014
Eu-Evreul
Într-o lume neagră, ieșită de sub pana unui corb, mă simt ca un sâmbure de adevăr răsădit în imperiul de cenușă a lui Cain, Eu-Evreul, ca cel din urmă mohican, port pe umerii de granit durerea fățișă a unui neam ales.
ard o neputință cu sufletul în lagărele de la Auschwitz-Birkenaw. ma sting ca într-o nemiloasă fabrică a morţii şi îmi aduc tributul meu de sare.
cine suntem noi? de unde venim şi încotro ne voi întoarce?
de ce trebuie să ne urască lumea? suntem aceleaşi făpturi pe care Le-a creat tot Dumnezeu.
un proces rejudecat ne-a oferit clemență.
de ce nu ar face asta şi restul lumii? citesc fără să vreau pe internet injurii adresate naţiei mele. Cât cunosc aceşti oameni din adevărurile supreme? De ce tot oamenii îşi arogă dreptul de a ne acuza. Omul e om, supus greşelilor, ca şi mine, ca şi voi. De unde vine ura faţă de un popor ales?
M-am născut ca voi toţi, fară să fiu întrebat dacă vreau să mă nasc, Dacă vreau să port un nume de evreu şi sânge de evreu, cu toate că sunt mândru de neamul meu.
Am iubit ca şi voi, fără să îmi justific alegerile făcute. Am urât ca şi voi, fără să dau cuiva socoteală pentru resentimentele mele.
viața mea e şi a fost un perpeptuu strigăt îndreptat înspre un capăt pe care nu l-am mai putut atinge.
îmi iubesc poporul care a învăţat, sinapsă cu sinapsă, ce înseamnă o durerere peste veacuri, acea durere fără de sfârşit.
am iubit şi iubesc o femeie pentru care am fost renegat, dezmoştenit, batjocorit, trădat şi umilit. şi nu am avut cui cere socoteală pentru asta. o mare de neputință m-a cuprins de după umeri şi nu mi s-a mai dezlipit până când nu am făcut eu gestul de a ieşi din propria mea soartă, cu arma în mână, să îmi înfrunt himerele hidoase.
înainte de a spune toate astea, gândeam să vă reamintesc: sunt om, indiferent de nația căreia îi aparțin, de evenimentele istorice care s-au petrecut cu mii de ani în urmă, suntem făuriți după același chip şi după aceeași asemănare. La ce rost rasismul, xenofobia, antisemitismul, când viața e doar un strop în calea vieţii nesfârșite?
sunt om, cum am mai spus, supus greșelii, însă cineva a hotărât că ar fi bine să îmi plimbe viața pe cărări pe care eu nu mi le-am dorit.
E rușinos să iubești o femeie pe care alții o urăsc?
Dar să urăști pe alta, pe care doar alții o iubesc?
Cine sunt? Ce știe lumea despre mine? Trăiesc doar, ascuns în lumina şi umbra faptelor mele, pentru care mi-am asumat un risc suprem. Trăiesc cu sufletul în palma unor copii pe care mi-i doresc.
De ce ar fi aşa de rău?
Femeile care-au trecut prin mine, de-a lungul vieţii, şi-au rupt în carnea mea câte un ,,dinte,,.
a venit şi timpul când am crezut că e nevoie să iubesc aşa cum simt, cu trup şi spirit de mayaş.
Zbor cu dorul meu nestins pe deasupra unui câmp aprins şi caut să nu ating cu aripa şi să dărâm ce am ridicat.
strig cu glas de clopot ruginit peste un neam al meu aflat în nadir, convertit şi pervertit la ură şi prejudecăți.
strig şi glasul nu m-aude. oamenii care pretind că mă iubesc au dopuri în urechi, prin care trec minciunile ca adevăruri renăscute.
am fost ucis în inimă cu sânge de pumnal până când, chiar Eu-Evreul am învăţat că iubirea neînţeleasă te poate pierde sau te pote ţine captiv, legat de situaţii cu lanţuri nevăzute, dar tot iubirea poate să-ţi dezlege braţele de foc.
Am pornit pe un drum fără să privesc în ochiul celor care m-au trădat.
În sufletul meu şi-au făcut cuib mai multe larve şi când m-am trezit, eram acoperit cu o crusta pământie.
Dar, de dincolo de soare, iubirea mea s-a desfăcut şi-a înflorit pe-un ram.
,,o strângere de mână poate să dureze? Mirosul părului ei poate fi o adiere? O mângâiere poate să renască anotimpuri?,,
am zărit apusuri răsărind prin zidul din mine, şi pe ea cum din coastă mi s-a desprins.
Cine sunt eu.
Cine este ea.
cine sunteți voi.
Nici măcar nu mă întreb, sunt scut şi propria mea spadă. Sunt speranță amestecată cu moarte şi voi învinge.
mâna mea e mai puternică decât o armă şi voi răspunde ,,judecăților,, cu zvâcniri de șarpe înveninat.
Ochiul meu sau al corbului din mine va scânteia albastru.
acum, sunt nevoit să mă preumblu prin nisip fierbinte frământat de tălpile infernului căutând ceea ce Dumnezeu mi-a dat. Şi nu mă judeca Tu-Omule, sunt parte a unui Univers comun, aerul pe care îl respir e şi al tău, pământul pe care-l împărțim nu ne aparține, suntem doar umbre călătoare în drumul către infinit.
Mă mai citești?
Dar iată, stau aici, înapoia acestor rânduri, cum șade pândarul urmărind cu ochi războinici propria lui urmă.
Pe fruntea mea nu port pecete, nici păcate nenăscute. Sunt doar un spirit întrupat din neamul meu, un înainte-mergător al faptelor mele, al trăirilor mele. iubesc şi frunza şi copacul. Aştept ca iubirii mele să i se răspundă cu iubire. Şi legea conservării energiei îmi dictează să ,,ucid,, în mine ,,monștrii,, pentru a renaște înapoia altui spațiu, într-o altă falie de timp.
Eu-Evreul vă voi privi din noi dimensiuni, de acolo de unde râul de sânge va seca, sugându-şi burțile umflate.
Mâna mea va atinge aievea mâna EI iubită, sperând să îmi fie cunună dreaptă, aureolă neasfințită, răspândită peste cele șapte zări.
Şi dacă ea nu mă va crede, am să-i aprind culmile cu flacăra de jad, voi netezi cu palmele asprite munții înspre urcarea pe treptele din umăr.
O voi ascunde săgeții ochilor lumești, acolo unde gândul pervertit nu o să o mai poată atinge.
Cine este ea? Chiar vrei să ştii?
Ea este o femeie de cristal, ca o gară părăsită de peste 20 de ani şi regăsită pe cărările umbrite ale sufletului meu.
___________Acest comentariu real ,zemos emoţional şi adresat destinatarului,poate fi şters după citire .Se recomandă păstrarea în suflet a mesajului._______________
(DOAMNE CÂT TE IUBESC!) Este cu neputință să pierdem Dumnezeu nu poate fi învins de oameni.Noi oamenii putem fi zdrobiți şi împiedicați.Creatorul nu poate fi învins! Chiar şi de milă...dacă nu pentru vre-un merit al nostru. Şi tot va câștiga pentru noi! Când ni se răcesc inimile........câte puțin de la gheața îndoielilor.Dintr-o candelă cerească Dumnezeu pune noi tăciuni de jar de dragoste cu tămâia rugăciunilor de când ne-am iubit. Dacă vre-unul i-ar aluneca piciorul să fie rătăcit de vre-o frumuseţe străină............şi-ar luxa glezna......căci Dumnezeu i-ar da de lucru..........sau i-ar fi somn. Cât de mult iubeşte Dumnezeu credincioşia şi dragostea între soţi. Cât de mult !Ca pe Mesia şi Fica sionului, mireasa Lui.
ard o neputință cu sufletul în lagărele de la Auschwitz-Birkenaw. ma sting ca într-o nemiloasă fabrică a morţii şi îmi aduc tributul meu de sare.
cine suntem noi? de unde venim şi încotro ne voi întoarce?
de ce trebuie să ne urască lumea? suntem aceleaşi făpturi pe care Le-a creat tot Dumnezeu.
un proces rejudecat ne-a oferit clemență.
de ce nu ar face asta şi restul lumii? citesc fără să vreau pe internet injurii adresate naţiei mele. Cât cunosc aceşti oameni din adevărurile supreme? De ce tot oamenii îşi arogă dreptul de a ne acuza. Omul e om, supus greşelilor, ca şi mine, ca şi voi. De unde vine ura faţă de un popor ales?
M-am născut ca voi toţi, fară să fiu întrebat dacă vreau să mă nasc, Dacă vreau să port un nume de evreu şi sânge de evreu, cu toate că sunt mândru de neamul meu.
Am iubit ca şi voi, fără să îmi justific alegerile făcute. Am urât ca şi voi, fără să dau cuiva socoteală pentru resentimentele mele.
viața mea e şi a fost un perpeptuu strigăt îndreptat înspre un capăt pe care nu l-am mai putut atinge.
îmi iubesc poporul care a învăţat, sinapsă cu sinapsă, ce înseamnă o durerere peste veacuri, acea durere fără de sfârşit.
am iubit şi iubesc o femeie pentru care am fost renegat, dezmoştenit, batjocorit, trădat şi umilit. şi nu am avut cui cere socoteală pentru asta. o mare de neputință m-a cuprins de după umeri şi nu mi s-a mai dezlipit până când nu am făcut eu gestul de a ieşi din propria mea soartă, cu arma în mână, să îmi înfrunt himerele hidoase.
înainte de a spune toate astea, gândeam să vă reamintesc: sunt om, indiferent de nația căreia îi aparțin, de evenimentele istorice care s-au petrecut cu mii de ani în urmă, suntem făuriți după același chip şi după aceeași asemănare. La ce rost rasismul, xenofobia, antisemitismul, când viața e doar un strop în calea vieţii nesfârșite?
sunt om, cum am mai spus, supus greșelii, însă cineva a hotărât că ar fi bine să îmi plimbe viața pe cărări pe care eu nu mi le-am dorit.
E rușinos să iubești o femeie pe care alții o urăsc?
Dar să urăști pe alta, pe care doar alții o iubesc?
Cine sunt? Ce știe lumea despre mine? Trăiesc doar, ascuns în lumina şi umbra faptelor mele, pentru care mi-am asumat un risc suprem. Trăiesc cu sufletul în palma unor copii pe care mi-i doresc.
De ce ar fi aşa de rău?
Femeile care-au trecut prin mine, de-a lungul vieţii, şi-au rupt în carnea mea câte un ,,dinte,,.
a venit şi timpul când am crezut că e nevoie să iubesc aşa cum simt, cu trup şi spirit de mayaş.
Zbor cu dorul meu nestins pe deasupra unui câmp aprins şi caut să nu ating cu aripa şi să dărâm ce am ridicat.
strig cu glas de clopot ruginit peste un neam al meu aflat în nadir, convertit şi pervertit la ură şi prejudecăți.
strig şi glasul nu m-aude. oamenii care pretind că mă iubesc au dopuri în urechi, prin care trec minciunile ca adevăruri renăscute.
am fost ucis în inimă cu sânge de pumnal până când, chiar Eu-Evreul am învăţat că iubirea neînţeleasă te poate pierde sau te pote ţine captiv, legat de situaţii cu lanţuri nevăzute, dar tot iubirea poate să-ţi dezlege braţele de foc.
Am pornit pe un drum fără să privesc în ochiul celor care m-au trădat.
În sufletul meu şi-au făcut cuib mai multe larve şi când m-am trezit, eram acoperit cu o crusta pământie.
Dar, de dincolo de soare, iubirea mea s-a desfăcut şi-a înflorit pe-un ram.
,,o strângere de mână poate să dureze? Mirosul părului ei poate fi o adiere? O mângâiere poate să renască anotimpuri?,,
am zărit apusuri răsărind prin zidul din mine, şi pe ea cum din coastă mi s-a desprins.
Cine sunt eu.
Cine este ea.
cine sunteți voi.
Nici măcar nu mă întreb, sunt scut şi propria mea spadă. Sunt speranță amestecată cu moarte şi voi învinge.
mâna mea e mai puternică decât o armă şi voi răspunde ,,judecăților,, cu zvâcniri de șarpe înveninat.
Ochiul meu sau al corbului din mine va scânteia albastru.
acum, sunt nevoit să mă preumblu prin nisip fierbinte frământat de tălpile infernului căutând ceea ce Dumnezeu mi-a dat. Şi nu mă judeca Tu-Omule, sunt parte a unui Univers comun, aerul pe care îl respir e şi al tău, pământul pe care-l împărțim nu ne aparține, suntem doar umbre călătoare în drumul către infinit.
Mă mai citești?
Dar iată, stau aici, înapoia acestor rânduri, cum șade pândarul urmărind cu ochi războinici propria lui urmă.
Pe fruntea mea nu port pecete, nici păcate nenăscute. Sunt doar un spirit întrupat din neamul meu, un înainte-mergător al faptelor mele, al trăirilor mele. iubesc şi frunza şi copacul. Aştept ca iubirii mele să i se răspundă cu iubire. Şi legea conservării energiei îmi dictează să ,,ucid,, în mine ,,monștrii,, pentru a renaște înapoia altui spațiu, într-o altă falie de timp.
Eu-Evreul vă voi privi din noi dimensiuni, de acolo de unde râul de sânge va seca, sugându-şi burțile umflate.
Mâna mea va atinge aievea mâna EI iubită, sperând să îmi fie cunună dreaptă, aureolă neasfințită, răspândită peste cele șapte zări.
Şi dacă ea nu mă va crede, am să-i aprind culmile cu flacăra de jad, voi netezi cu palmele asprite munții înspre urcarea pe treptele din umăr.
O voi ascunde săgeții ochilor lumești, acolo unde gândul pervertit nu o să o mai poată atinge.
Cine este ea? Chiar vrei să ştii?
Ea este o femeie de cristal, ca o gară părăsită de peste 20 de ani şi regăsită pe cărările umbrite ale sufletului meu.
___________Acest comentariu real ,zemos emoţional şi adresat destinatarului,poate fi şters după citire .Se recomandă păstrarea în suflet a mesajului._______________
(DOAMNE CÂT TE IUBESC!) Este cu neputință să pierdem Dumnezeu nu poate fi învins de oameni.Noi oamenii putem fi zdrobiți şi împiedicați.Creatorul nu poate fi învins! Chiar şi de milă...dacă nu pentru vre-un merit al nostru. Şi tot va câștiga pentru noi! Când ni se răcesc inimile........câte puțin de la gheața îndoielilor.Dintr-o candelă cerească Dumnezeu pune noi tăciuni de jar de dragoste cu tămâia rugăciunilor de când ne-am iubit. Dacă vre-unul i-ar aluneca piciorul să fie rătăcit de vre-o frumuseţe străină............şi-ar luxa glezna......căci Dumnezeu i-ar da de lucru..........sau i-ar fi somn. Cât de mult iubeşte Dumnezeu credincioşia şi dragostea între soţi. Cât de mult !Ca pe Mesia şi Fica sionului, mireasa Lui.
sâmbătă, 21 iunie 2014
recenzie carte- ,,Aviatori de altădată,, autor Daniel Focşa
.png)
Dedicaţia de la începutul cărţii: ,,aviatorilor români care au suferit în temniţele şi lagărele comuniste,, ne introduce într-un cadru sobru trăgând parcă o perdea întunecată de pe faţa Timpului. Nu avem voie să uităm eroii patriei. Nu avem voie să înaintăm nepăsători pe culoarul vieţii ignorându-ne istoria şi faptele de vitejie ale celor care ne-au apărat atunci când datoria le-a cerut să o facă.
Personaje înfrumuseţate de lumină ies de sub pana scriitorului, cerându-ne parcă acele clipe de răgaz care să le scoată de sub ,,patina nemiloasă a rutinei şi ignoranţei,, societăţii în care trăim.
Din zborul încruntat al unui război nemilos au înălţat aripi de metal piloţi curajoşi precum Tudor Greceanu, Dan Vizanty, Traian Popteanu, Vanda Marandiuc,Mariana Drăgescu, Ion Di Cesare, Dan Stoian, Viorica şi Stela Huţan, Nadia Russo şi alţii.
Emoţionantă este povestea de dagoste ţesută în anul 1943, pe aerodromul de la Pavlograd, între pilotul român Dido Greceanu şi nemţoaica Lily care ,, atrăgea cu multă drăgălăşenie şi bun simţ, atenţia celui sau celor care făceau concesii curăţeniei sau ţinutei la popotă, cazinou sau în relaţiile cu semenii lor.,,
După Insurecţia armată din 23 august 1944, Lily devine candidată la drama care avea să le despartă destinele celor doi.
Ea hotărăşte să rămâna în Bucureşti alaturi de iubitul ei, pilotul Dido Greceanu, însă după ce acesta îşi urmează unitatea, plecând din Bucureşti, Lily este denunţată sovieticilor de vecini ,,care nu îşi refuzau plăcerea de a distruge o viaţă sau mai multe,,.
Primind ordin de deportare in URSS, în lagărele din regiunea Donbas, nemţoaica nu rezista tensiunilor nervoase şi se sinucide. Autorul descrie această relaţie cu înţelegere şi compasiune.În dragoste nu exista mai multe popoare, nu există graniţe şi nici războaie. Povestea se putea derula fin şi delicat dacă lumea ar fi fost fină şi delicată. Destinul firavei Lily a fost strivit de bocancul nemilos al ,,trupelor eliberatoare sovietice,,.
O altă figură memorabilă este aceea a pilotului botoşănean, Dan Vizanty. Pilot brav, distins cu numeroase ordine şi medalii, româneşti şi străine. A totalizat 4600 de ore de zbor şi 16 victorii aeriene, fiind recunoscut printre cei mai de seamă piloţi de vânătoare din timpul celui de al Doilea Război mondial.
În anii `40 au zburat pe Frontul de Est, în epoca în care România era aliat cu Germania, femei curajoase ca Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Stela Huţanu, Eliza Vulcu.
După război aceste femei-erou au avut parte de numeroşi ani de închisoare şi au fost marginalizate.
Iată o pată întinsă pe obrazul istoriei care nu este cunoscută în amănunt.
Prin faţă, graţie autorului Daniel Focşa, ne trec multe figuri de eroi legendari, total necunoscuţi astăzi.
Modele memorabile care ar trebui să formeze noile generaţii, nu să fie ascunse şi îngropate.
,, Eroii uitaţi,, îşi intitulează scriitorul un articol.
Este trist şi revoltător să nu îi poţi vedea cu ochii minţii pe aceşti ,,îngeri înaripaţi ai cerului,, să nu le cunoşti poveştile, bucuriile şi suferinţele închegate în vremuri de cumpănă, când apărau onoare şi cinstea poporului român.
Pentru o scurtă vreme, parcă ai senzaţia că eşti strigat de ei pe nume, că eşti rugat să poposeşti între aceste file cât mai mult ca să le cunoşti acestora faptele, zbaterile, neliniştile.
Aceşti ,,îngeri cu aripi de fier,, merită momente de aducere aminte şi de pioşenie, precum şi întreaga noastră admiraţie.
Ceea ce se întâmplă azi, în România, constituie un abuz la demnitate. Scriitorul scrie şi degeaba scrie, actorul îşi spune rolul şi e ca un strigăt în pustiu, pianistul îşi cântă partitura în faţa unor ,,spectatori,, cu urechile înfundate. Tot şi toate au devenit ,,un joc de-a ţara nimănui şi a tuturor,,.
Citind această carte am concluzionat: Da. Eroii există. Ei au încununat cândva cu frunţile lor semeţe Cerul şi nu aveam dreptul să îi uităm. Să îi cinstim, să ne străduim să îi cunoaştem mai bine, să îi păstrăm în suflet cu mândria că suntem români. O naţie fără de istorie nu îşi va mai găsi niciodată identitatea.
Daniel Focşa reîntoarce din ,,pustiu,, o istorie glorioasă, care merită să fie cunoscută de cât mai mulţi cititori.
Eu am citit cu bucurie această carte. O recomand cu căldură tuturor. Îi mulţumesc pentru încrederea pe care mi-a acordat-o, cerându-mi părerea. Am răspuns cu încântare.
Îl felicit sincer pentru această propunere remarcabilă şi îi urez mult succes.
Dorina Neculce, membră a Societăţii Culturale Junimea 90-Iaşi
duminică, 1 iunie 2014
cioburi din amintiri
Cioburi din amintire se oglindesc în mine, în liniștea amiezii...
Sunt pe ulița satului și-mi îndrept pașii spre școală...Am câștigat statutul de înțelept al acestor ținuturi alături de preotul satului( un călugăr de aceeași vârstă cu mine și asistenta medicală, o fată mignonă, acolită a sectei Martorii Lui Iehova)...suntem un triunghi destul de ciudat, deși vârsta ar trebuie să ne apropie.
Cuvinte răzlețe, ca niște păsări eliberate din colivii îmi zboară în gând și în simțire.
Alături de mine, răzbate ca un ecou, glasul unui bătrânel simpatic, cu zâmbetul scurs pe obrazul stafidit:
-Sărut mâna, domnișoară!
Își ridică pălăria...parcă aș vrea să i-o îndes pe cap și să îi sărut eu mâinile bătătorite de vreme și nevoi.
El e prototipul bătrânilor din satul meu, acei sfinți din icoanele ascunse în adâncul sufletului meu, cărora mă mai închin în nopțile reci și zbuciumate. Îl întreb preocupată:
-Ce mai faceți?
Bătrânul pare surprins de întrebare și răspunde cu zeci de amănunte, bucuros că are un tovarăș de discuție după lungile tăceri din timpul iernii:
-Pe la dispensar ...motorul meu bătrân a început să fornăie...E tare de treabă noua asistentă...și vorbește cu drag despre mignona mea prietenă cu care mă mai contrez pe teme religioase, dar de a cărei prietenie sinceră mă bucur, aici, în pustiul ăsta de lume...
Îl privesc bucuroasă cum își îndreaptă pașii hotărât spre locul de unde va cumpăra stropi de sănătate.
Ajung la școală...Forfotă mare...Doamne, este sărbătoare. E prima serbare de 8 Martie pe care o organizez. Am pregătit o scenetă și copii așteaptă costumați și emoționați...
Mă văd copil, într-un colț de vis, spunându-mi cu emoție poezia dedicată mamei...uit versurile și emoția mă sugrumă...
Copiii mă înconjoară și-mi întind floricele de plastic...de ce nu le-aș adora? sunt bucăți de rai desprinse din suflet de copil...Fiecare vrea să mă sărute și simt piciorușe de fluturi atingându-mi obrajii...
O, diafane suflete cu chipuri de înger și suflete de nea, când o să vă răsplătesc pentru mireasma primăverilor târzii pe care ați revărsat-o în sufletul meu.
Prin voi am mai trăit o viață...Mâinile voastre calde mi-au încălzit obrajii și mi-au șters cenușiul vieții...Am cântat și am râs alături de voi...și m-am jucat cu sufletele voastre până la epuizare...Vreau înapoi acei copii care mă ascultau cu sufletul la gură când le citeam povești...Voi cei de la început...mereu o să mă căutați pe cărările mele întortochiate și eu am să vă ies mereu în cale...
Măine, o să-i învăț să coloreze cerul în mii și mii de curcubeie...
Sunt pe ulița satului și-mi îndrept pașii spre școală...Am câștigat statutul de înțelept al acestor ținuturi alături de preotul satului( un călugăr de aceeași vârstă cu mine și asistenta medicală, o fată mignonă, acolită a sectei Martorii Lui Iehova)...suntem un triunghi destul de ciudat, deși vârsta ar trebuie să ne apropie.
Cuvinte răzlețe, ca niște păsări eliberate din colivii îmi zboară în gând și în simțire.
Alături de mine, răzbate ca un ecou, glasul unui bătrânel simpatic, cu zâmbetul scurs pe obrazul stafidit:
-Sărut mâna, domnișoară!
Își ridică pălăria...parcă aș vrea să i-o îndes pe cap și să îi sărut eu mâinile bătătorite de vreme și nevoi.
El e prototipul bătrânilor din satul meu, acei sfinți din icoanele ascunse în adâncul sufletului meu, cărora mă mai închin în nopțile reci și zbuciumate. Îl întreb preocupată:
-Ce mai faceți?
Bătrânul pare surprins de întrebare și răspunde cu zeci de amănunte, bucuros că are un tovarăș de discuție după lungile tăceri din timpul iernii:
-Pe la dispensar ...motorul meu bătrân a început să fornăie...E tare de treabă noua asistentă...și vorbește cu drag despre mignona mea prietenă cu care mă mai contrez pe teme religioase, dar de a cărei prietenie sinceră mă bucur, aici, în pustiul ăsta de lume...
Îl privesc bucuroasă cum își îndreaptă pașii hotărât spre locul de unde va cumpăra stropi de sănătate.
Ajung la școală...Forfotă mare...Doamne, este sărbătoare. E prima serbare de 8 Martie pe care o organizez. Am pregătit o scenetă și copii așteaptă costumați și emoționați...
Mă văd copil, într-un colț de vis, spunându-mi cu emoție poezia dedicată mamei...uit versurile și emoția mă sugrumă...
Copiii mă înconjoară și-mi întind floricele de plastic...de ce nu le-aș adora? sunt bucăți de rai desprinse din suflet de copil...Fiecare vrea să mă sărute și simt piciorușe de fluturi atingându-mi obrajii...
O, diafane suflete cu chipuri de înger și suflete de nea, când o să vă răsplătesc pentru mireasma primăverilor târzii pe care ați revărsat-o în sufletul meu.
Prin voi am mai trăit o viață...Mâinile voastre calde mi-au încălzit obrajii și mi-au șters cenușiul vieții...Am cântat și am râs alături de voi...și m-am jucat cu sufletele voastre până la epuizare...Vreau înapoi acei copii care mă ascultau cu sufletul la gură când le citeam povești...Voi cei de la început...mereu o să mă căutați pe cărările mele întortochiate și eu am să vă ies mereu în cale...
Măine, o să-i învăț să coloreze cerul în mii și mii de curcubeie...
marți, 27 mai 2014
omul dintre cele două ape
bărbatul era firav, cu o mână anchilozată strânsă covrig, lângă pieptul scorojit.
îmi stârnea o milă aproape fizică.
îl întâlneam zilnic, pe izitura dărăpănată, care se ițea pe la mijlocul drumului meu spre casă.
își strângea cu mâna sănătoasă, sapa lângă trup, de parcă și-ar fi strâns, cu mare dragoste, o iubită imaginară, cu brațe moi, cu buzele cărnoase, roșiatice, gata să îl sărute pasional, cum poate nu a fost sărutat niciodată.
i se spunea ,,ciungul,,.
era blând, cu ochii apoși, bolnavi, mergea până la noi, la câmp, cât era vara de lungă, să își prășească via și grădina, pe care le moștenise de la părinți.
era singurul om din via căruia nu am furat niciodată.
când ne întâlneam, pe la mijlocul iziturii, între cele două maluri, ne priveam ca două păsări izgonite din propriile cuiburi.
îi purtasem, în neliniștita mea copilărie, un fățiș respect și mă gândeam că ar fi bine dacă m-aș preface într-o zână bună, mâcar pentru o secundă, să îi i-au mâna aceea subțiată de boală, să mi-o apropii de frunte și să i-o redau sănătoasă, ca pe o scumpă amintire, iar el, după ani și ani, să își amintească doar de fata aceea mică, îmbrăcată în rochița de stambă, decolorată, care i-a întors destinul.
anii treceau și eu revedeam neputincioasă fața uscățivă, brăzdată de boala și timp, cum se străvezește, până se volatilizează, se înalță la ceruri, ca un fum dens, înecăcios.
și din mâna lui moartă din naștere se ivea însăși Viața Femeie rumenă, vindecată, devenită ființă, cu degete care aveau ochi de fluture la extremități. cu vene albăstrui din care sângele clocotește, clocotește și coboară înspre cele două ape, legate de vechea izitură și le întunecă până se face noapte.
apoi stelele îi cresc în palme.
palmele îi devin poduri cu pilonii uriași.
cete de barbari trec peste dânsul și trupul ciungului începe să geamă cerând îndurare din mâna aceea nefirească, devenită peste legea firii.
visul mi s-a închis înapoia pleoapelor de cristal și timpul nu mi-a mai dat răgaz.
niciodată nu m-am întrebat unde a dispărut omul acela, cu ochii lui de înger și de ce a lăsat să-i viețuiască peste apele învolburate doar mâna, întristată ca o amintire sufocată într-o vitrină igrasioasă și umedă.
îmi stârnea o milă aproape fizică.
îl întâlneam zilnic, pe izitura dărăpănată, care se ițea pe la mijlocul drumului meu spre casă.
își strângea cu mâna sănătoasă, sapa lângă trup, de parcă și-ar fi strâns, cu mare dragoste, o iubită imaginară, cu brațe moi, cu buzele cărnoase, roșiatice, gata să îl sărute pasional, cum poate nu a fost sărutat niciodată.
i se spunea ,,ciungul,,.
era blând, cu ochii apoși, bolnavi, mergea până la noi, la câmp, cât era vara de lungă, să își prășească via și grădina, pe care le moștenise de la părinți.
era singurul om din via căruia nu am furat niciodată.
când ne întâlneam, pe la mijlocul iziturii, între cele două maluri, ne priveam ca două păsări izgonite din propriile cuiburi.
îi purtasem, în neliniștita mea copilărie, un fățiș respect și mă gândeam că ar fi bine dacă m-aș preface într-o zână bună, mâcar pentru o secundă, să îi i-au mâna aceea subțiată de boală, să mi-o apropii de frunte și să i-o redau sănătoasă, ca pe o scumpă amintire, iar el, după ani și ani, să își amintească doar de fata aceea mică, îmbrăcată în rochița de stambă, decolorată, care i-a întors destinul.
anii treceau și eu revedeam neputincioasă fața uscățivă, brăzdată de boala și timp, cum se străvezește, până se volatilizează, se înalță la ceruri, ca un fum dens, înecăcios.
și din mâna lui moartă din naștere se ivea însăși Viața Femeie rumenă, vindecată, devenită ființă, cu degete care aveau ochi de fluture la extremități. cu vene albăstrui din care sângele clocotește, clocotește și coboară înspre cele două ape, legate de vechea izitură și le întunecă până se face noapte.
apoi stelele îi cresc în palme.
palmele îi devin poduri cu pilonii uriași.
cete de barbari trec peste dânsul și trupul ciungului începe să geamă cerând îndurare din mâna aceea nefirească, devenită peste legea firii.
visul mi s-a închis înapoia pleoapelor de cristal și timpul nu mi-a mai dat răgaz.
niciodată nu m-am întrebat unde a dispărut omul acela, cu ochii lui de înger și de ce a lăsat să-i viețuiască peste apele învolburate doar mâna, întristată ca o amintire sufocată într-o vitrină igrasioasă și umedă.
noul meu volum de proza aparut in Canada
va putea fi cumparat si de pe internet din libraria online, aici: http://www.blurb.com/b/5346550-cu-oamenii-lui-dumnezeu?pid=New
luni, 26 mai 2014
Așteptând un tren
Zorii se așezau azurii pe umerii obosiți ai unei nopti zbuciumate.
Trenurile lor păreau să nu mai vină.
Gândurile li s-au asezat alăturea pe șine, și păreau ca se pierd în dansul nebunesc al timpului…
Se priveau pe furiș și nu se mai recunoșteau, de parca cineva pus pe șotii le schimbase fețele. Nici nu știau că la cele doua capete de linii îi așteptau crucile încă mirosind a vopsea proaspătă.
Cruci care le aparțineau și care se asemănau de parcă au fost cioplite din trunchiuri gemene…
Și totuși mâinile lor erau atât de aproape, iar spațiul respira a libertate si a gol cum nu a mai mirosit niciodată…
A cui mâna trebuia să încerce căutarea? Ele, sleitele, stăteau cuminți, odihnindu-se de parcă cineva le-a încrustat adânc în palme cuvântul “interzis“.
Se priveau neputincioase și vinovate, frământându-și iluziile acelea care se îngrămădeau in colțul cel mai întunecat de vis dulceag risipit apoi în coșmar sleit de zvârcolire.
Și ea gândea încrezătoare : „poate ne-om regăsi cândva,în nopți lăptoase presărate cu flori de tei și viață pofticioasă, cu incisivi pregătiți gata să muște ca dintr-un măr biblic al păcatului”.
Gândurile de pe șine s-au regăsit pentru un moment și au visat un vis cutremurător…A durat 2-3 secunde, cât durează visele visate de mulțimile șterse, comune…Dar era unic pentru că era visul lor…Și pentru că s-au împrietenit, acolo, departe, neștiut, în spațiul subconștientului, s-au sprijinit unul de altul, așezându-se cât mai comod pe șina metalică, lucioasă, întrebându-se din priviri unul pe altul dacă-i este bine.
În subconștient era plăcut si părea să le fie chiar bine…
Și atunci, au pornit hai-hui răscolindu-și unul altuia labirinturile neexplorate încă.
Recunoșteau locuri comune și ar fi vrut să alerge de mâna până la epuizare, cum o făceau in copilărie…sau să se țină strâns de mâini și să se învârtă amețitor ca doi tovarăși de joacă, nedespărțiți încă…
Apoi, să cadă osteniți și să simtă cum zboară alături, bătând cadențat din aripile proaspete și albastre. Doar aripile lor puteau fi așa de albastre, pentru că gândurile lor veneau dintr-un străfund neexplorat al zărilor virgine…
Dar el , cel adevărat, încă era aici, așteptând ca și ea un tren…Nu unul oarecare, ci un tren al grijilor pe care voia sa le transporte cât mai departe…
Trăsăturile lui se conturau obsesiv, apoi se estompau în umbră cețoasă…
Aaaa…Da…Acum își- amintea de el…Era povestea prințului cu părul bălai care nu îndrăznea să își înfrunte zmeul temnicer…și amândoi erau condamnați la suferință…
Dar ce, suferința nu era pentru oameni? Și își priveau drept în ochi sufletul recunoscându-și specia din care îndrăzneau să facă parte.
Mâna ei îi atinge tremurător obrazul și atingerea asta trezește în el o forța nebănuită…Parca ar vrea să o îndese în suflet…Dar sufletul lui era prea mic și ea nu voia să renunțe la aripi…Erau albastre și doar ele îi mai aminteau „zborul”.
Îl privea, mereu cu frica de a nu îl pierde.
Ar fi vrut să-i fure doar o clipa din viață pe care să și-o ascundă în buzunar. Apoi să fugă prin imensitatea viselor lui ca un copil desculț…și să râdă, să râdă, până se revarsă zorii peste ea. Să nu mai simtă durerea asta de sub coastă, de parcă cineva a pierdut-o într-un magazin de jucării, printre păpuși despletite, îmbrăcate în rochii de iluzii…
Ar fi vrut să treacă peste iernile albe si reci, peste toamnele uscate și pline de melancolie, peste verile năucitoare, peste primăverile flămânde și să renască ea un nou anotimp pentru ei…
Voia să nu-i mai pese de patina asta amăgitoare a timpului și să-și transforme clipa furată în veșnicie…
Privind chipul lui palid, o cuprinse spaima…Oare îi furase deja clipa? Nu era doar o închipuire?
Amândoi se înfricoșau de chipul hâd al spaimei…Niciunul nu voia să piardă…
Atunci la ce bun strădania, minciuna, fluviul acela de lacrimi revărsate, când trenurile oricum vor porni în direcții opuse?
La capăt îi așteptau crucile lor gemene. Și el gândea că poate au fost schimbate…Poate va purta crucea ei și ea nu va putea duce crucea lui…
Asta îl îngrijora cel mai mult, pentru că ea a reușit să locuiască în el mult timp și o cunoștea prea bine…Era fragilă și nevoitoare de lucruri apăsătoare… Nimeni…nimeni nu scapă de cruce, o încuraja el, dar măcar fiecare o duce pe a sa.
La ei, de ce s-au schimbat crucile?
Doamne, la ce folos atâta zbatere când el, oricum va urca cincizeci de trepte, iar ea va rămâne pe aceeași treaptă…deasupra cerului?
Câtă forfotă…
Se făcuse dimineața, și oamenii se mirau văzând cele două gânduri chircite pe șinele reci, obosite în așteptare…
De ce se adunau oamenii în gări?
De ce l-a cunoscut pe un peron anost de gara? Și de ce și-a lăsat gândul sprijinit de gândul lui, obosit și scrâșnind ca o șină sub apăsarea grea a poverii?
Oamenii se hrănesc mereu cu miere…își ostoiesc setea cu lapte…Sunt nemuritori…
Dar ei? De ce se temeau? Că altminteri s-ar fi întâlnit și ei pe unde se întâlnesc oamenii : în piețe, în vagoane, într-o cetate seculară…Au ales peronul șters și răvășit de milioane de pași repezi…prea tocit de alergare
Aici totul aleargă…totul se risipește.
Loc anost în care visele mor.
Fiecare se temea să nu rămână singur, sec, insignifiant, pentru că prezența celuilalt părea să aducă fiecăruia, în gând, vorbe pline de nuanțe, pline de miez, plăceri…
Liniștea începea să fie mâncată de gura haina a celor doua trenuri oarbe care pufneau a despărțire …
Încotro se îndreptau? Așa se întrebau din priviri, tacit.Și se mai întrebau dacă există cu adevărat Fericirea. P mai zărise vreodată Cineva alergând zăludă prin locurile astea lipsite de umbră sau e doar o poveste închipuită de alții?
....................................................................................................
Da .Era crucea lui.
Ea tot îi mai era dragă, și tot ar fi vrut să și-o îndese în suflet și să n-o mai lase sa plece de acolo vreodată. Dar sufletul lui nu se mai marea. Era tot prea mic pentru ea, și femeia asta care-i stătea gânditoare alături nu voia să renunțe la zborul ei printre stele…
Apoi s-a reașezat tăcerea…O tăcere calmă și liniștită contrastând puternic cu marea agitată a lăuntrului lor..
Cine era acest neașteptat prieten care va ajunge exact în locul opus unde-și va duce ea crucea?
De ce închipuise pentru ea filosofia lumii?
Umilită, și-a strâns la piept crucea și a simțit cum așchiile îi pătrund dureros pe sub unghii.
O privește cu evlavie ca pe o dezlegată taină, și o sărută.
Crucea parcă zvâcnește, deschizându-și larg ochii…
Trenurile lor păreau să nu mai vină.
Gândurile li s-au asezat alăturea pe șine, și păreau ca se pierd în dansul nebunesc al timpului…
Se priveau pe furiș și nu se mai recunoșteau, de parca cineva pus pe șotii le schimbase fețele. Nici nu știau că la cele doua capete de linii îi așteptau crucile încă mirosind a vopsea proaspătă.
Cruci care le aparțineau și care se asemănau de parcă au fost cioplite din trunchiuri gemene…
Și totuși mâinile lor erau atât de aproape, iar spațiul respira a libertate si a gol cum nu a mai mirosit niciodată…
A cui mâna trebuia să încerce căutarea? Ele, sleitele, stăteau cuminți, odihnindu-se de parcă cineva le-a încrustat adânc în palme cuvântul “interzis“.
Se priveau neputincioase și vinovate, frământându-și iluziile acelea care se îngrămădeau in colțul cel mai întunecat de vis dulceag risipit apoi în coșmar sleit de zvârcolire.
Și ea gândea încrezătoare : „poate ne-om regăsi cândva,în nopți lăptoase presărate cu flori de tei și viață pofticioasă, cu incisivi pregătiți gata să muște ca dintr-un măr biblic al păcatului”.
Gândurile de pe șine s-au regăsit pentru un moment și au visat un vis cutremurător…A durat 2-3 secunde, cât durează visele visate de mulțimile șterse, comune…Dar era unic pentru că era visul lor…Și pentru că s-au împrietenit, acolo, departe, neștiut, în spațiul subconștientului, s-au sprijinit unul de altul, așezându-se cât mai comod pe șina metalică, lucioasă, întrebându-se din priviri unul pe altul dacă-i este bine.
În subconștient era plăcut si părea să le fie chiar bine…
Și atunci, au pornit hai-hui răscolindu-și unul altuia labirinturile neexplorate încă.
Recunoșteau locuri comune și ar fi vrut să alerge de mâna până la epuizare, cum o făceau in copilărie…sau să se țină strâns de mâini și să se învârtă amețitor ca doi tovarăși de joacă, nedespărțiți încă…
Apoi, să cadă osteniți și să simtă cum zboară alături, bătând cadențat din aripile proaspete și albastre. Doar aripile lor puteau fi așa de albastre, pentru că gândurile lor veneau dintr-un străfund neexplorat al zărilor virgine…
Dar el , cel adevărat, încă era aici, așteptând ca și ea un tren…Nu unul oarecare, ci un tren al grijilor pe care voia sa le transporte cât mai departe…
Trăsăturile lui se conturau obsesiv, apoi se estompau în umbră cețoasă…
Aaaa…Da…Acum își- amintea de el…Era povestea prințului cu părul bălai care nu îndrăznea să își înfrunte zmeul temnicer…și amândoi erau condamnați la suferință…
Dar ce, suferința nu era pentru oameni? Și își priveau drept în ochi sufletul recunoscându-și specia din care îndrăzneau să facă parte.
Mâna ei îi atinge tremurător obrazul și atingerea asta trezește în el o forța nebănuită…Parca ar vrea să o îndese în suflet…Dar sufletul lui era prea mic și ea nu voia să renunțe la aripi…Erau albastre și doar ele îi mai aminteau „zborul”.
Îl privea, mereu cu frica de a nu îl pierde.
Ar fi vrut să-i fure doar o clipa din viață pe care să și-o ascundă în buzunar. Apoi să fugă prin imensitatea viselor lui ca un copil desculț…și să râdă, să râdă, până se revarsă zorii peste ea. Să nu mai simtă durerea asta de sub coastă, de parcă cineva a pierdut-o într-un magazin de jucării, printre păpuși despletite, îmbrăcate în rochii de iluzii…
Ar fi vrut să treacă peste iernile albe si reci, peste toamnele uscate și pline de melancolie, peste verile năucitoare, peste primăverile flămânde și să renască ea un nou anotimp pentru ei…
Voia să nu-i mai pese de patina asta amăgitoare a timpului și să-și transforme clipa furată în veșnicie…
Privind chipul lui palid, o cuprinse spaima…Oare îi furase deja clipa? Nu era doar o închipuire?
Amândoi se înfricoșau de chipul hâd al spaimei…Niciunul nu voia să piardă…
Atunci la ce bun strădania, minciuna, fluviul acela de lacrimi revărsate, când trenurile oricum vor porni în direcții opuse?
La capăt îi așteptau crucile lor gemene. Și el gândea că poate au fost schimbate…Poate va purta crucea ei și ea nu va putea duce crucea lui…
Asta îl îngrijora cel mai mult, pentru că ea a reușit să locuiască în el mult timp și o cunoștea prea bine…Era fragilă și nevoitoare de lucruri apăsătoare… Nimeni…nimeni nu scapă de cruce, o încuraja el, dar măcar fiecare o duce pe a sa.
La ei, de ce s-au schimbat crucile?
Doamne, la ce folos atâta zbatere când el, oricum va urca cincizeci de trepte, iar ea va rămâne pe aceeași treaptă…deasupra cerului?
Câtă forfotă…
Se făcuse dimineața, și oamenii se mirau văzând cele două gânduri chircite pe șinele reci, obosite în așteptare…
De ce se adunau oamenii în gări?
De ce l-a cunoscut pe un peron anost de gara? Și de ce și-a lăsat gândul sprijinit de gândul lui, obosit și scrâșnind ca o șină sub apăsarea grea a poverii?
Oamenii se hrănesc mereu cu miere…își ostoiesc setea cu lapte…Sunt nemuritori…
Dar ei? De ce se temeau? Că altminteri s-ar fi întâlnit și ei pe unde se întâlnesc oamenii : în piețe, în vagoane, într-o cetate seculară…Au ales peronul șters și răvășit de milioane de pași repezi…prea tocit de alergare
Aici totul aleargă…totul se risipește.
Loc anost în care visele mor.
Fiecare se temea să nu rămână singur, sec, insignifiant, pentru că prezența celuilalt părea să aducă fiecăruia, în gând, vorbe pline de nuanțe, pline de miez, plăceri…
Liniștea începea să fie mâncată de gura haina a celor doua trenuri oarbe care pufneau a despărțire …
Încotro se îndreptau? Așa se întrebau din priviri, tacit.Și se mai întrebau dacă există cu adevărat Fericirea. P mai zărise vreodată Cineva alergând zăludă prin locurile astea lipsite de umbră sau e doar o poveste închipuită de alții?
....................................................................................................
Da .Era crucea lui.
Ea tot îi mai era dragă, și tot ar fi vrut să și-o îndese în suflet și să n-o mai lase sa plece de acolo vreodată. Dar sufletul lui nu se mai marea. Era tot prea mic pentru ea, și femeia asta care-i stătea gânditoare alături nu voia să renunțe la zborul ei printre stele…
Apoi s-a reașezat tăcerea…O tăcere calmă și liniștită contrastând puternic cu marea agitată a lăuntrului lor..
Cine era acest neașteptat prieten care va ajunge exact în locul opus unde-și va duce ea crucea?
De ce închipuise pentru ea filosofia lumii?
Umilită, și-a strâns la piept crucea și a simțit cum așchiile îi pătrund dureros pe sub unghii.
O privește cu evlavie ca pe o dezlegată taină, și o sărută.
Crucea parcă zvâcnește, deschizându-și larg ochii…
Pentru tine.
Este pentru tine Dorina, cu afecțiune şi prietenie. de la OBedeya Dorin David Aurel Ben Aharon Cohen. Nu uita că eu țin la tine și cred în tine şi în Harul tău!....succes .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)