Ana-Fiica Zorilor

Fata se stingea uitată, abandonată definitiv la marginea unui morman de cenușă care fusese cândva trupul ei.

-Ana, te rog să mă ajuţi şi pe mine să scutur covorul!
-Ana, hai cu mine în oraş să îmi cumpăr o bluză!
-Ana, aş vrea să merg la film şi nu îmi place să merg singură...
-Ana, te rugăm să ne cumperi şi nouă bilete la spectacol?
Niciodată nu zicea ,,Nu!,,.
Aşa era Ana, ca o soră mai mare a tuturor.
Mi-o amintesc din ziua în care a intrat cu administratora căminului de fete în care locuiam, în camera noastră. Ea ne-a privit scurt, tăios, supărată, pe fiecare în parte, cu o oarecare severitate materna şi, repede, s-a apucat de curățenie.
Recunosc. Odaia noastră nu prea arăta a cameră de domnișoare, dar s-a acomodat repede cu situația și ne certa cuminte, părintește, învățându-ne pe fiecare cum să păstrăm lucrurile în ordine.
Era cu câțiva ani mai mare decât noi dar se purta ca o domnișoară în puterea cuvântului care știe cum se ,,fac,, lucrurile prin gospodărie.
Ana era grăsuță, bine îngrijită și toată purtarea ei emana pace și bun simț.
Joia mergea la horă. Un băiat o curta. Ne bucuram pentru Ana, doar că băiatul, ca toți băieții de vârsta lui, nu era unul dintre cei mai sinceri. Avea deja o prietenă mult cunoscută în cartier, şi noi o anunțam repede pe Ana, explicându-i cu sufletul la gură cum respectivul o ducea într-o seară, de după umeri, pe cealaltă, strângând-o curtenitor.
Ana devenea pământie. Nu vorbea cu noi două-trei zile, dar o termina pentru totdeauna cu infidelul pretendent la inima ei.
Îmi plăcea fata asta voinică, harnică și care părea că știe foarte bine ce voia de la viață. Cred că toate ne doream să fim ca ea.
Admiram tăria ei de caracter, simplitatea, severitatea, curățenia sufletească şi chiar masivitatea aceea a trupului care nu era nici pe departe dizgrațios, ci aducea mai mult a chip de persoană de mare încredere care vrea să ajute pe ceilalți, ca o mână puternică, mereu întinsă, în caz de nevoie.
Pe vremea aceea, să fi avut vreo 16 ani, eram prin clasa a X-a de liceu şi mă interesau persoanele ca ea.
Voiam să văd cu ochii mei unde va ajunge Ana peste ani şi ani.
Oare va găsi ea persoana care să-i merite sinceritatea şi încrederea?
Aveam investigații de făcut şi misiunea clară de a o observa îndeaproape pe Ana.
,,Ce era în sufletul fetei masive cu privire tristă şi zâmbetul înghețat?,,
Nu prea știam pentru că era foarte secretoasă și încerca să se ascundă bine în carapacea ei de gheață.
După o vreme, am terminat liceul şi am plecat departe de ele, colegele mele de cămin nefamilist.
Acum eram învățătoare într-un sat îndepărtat dar le vizitam cu regularitate.
Cu ochii o căutam tot pe fata aceea care ne învățase să fim cumpătate și să ne respectăm valoarea umană.
Uneori nu o găseam și mă întorceam în satul unde predam cu un fel de bănuială că ceva rău are să i se întâmple Anei.
Dar toate au trecut așa de lin ca o batere de pleoape și eu aveam acum o viață nouă, ba mai mult, trebuia să mă gândesc și la mica mea  ,,carieră,,. Nu mai aveam vreme să mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă.
Era destul de trist fără atmosfera de cămin, fără micile șicane făcute celorlalte fete, fără neînsemnatele bârfe care se iveau în spațiul acela limitat.
Am regăsit-o pe Ana, într-o zi, cu privirile pierdute, răvășite. Nu mai recunoșteam nimic persoana de demult, sigură pe sine.
Ana părea, acum, un munte ce s-a aplecat prea mult, zdrobindu-se sub propria greutate.
Odaia ei aducea mai mult a camera de spital. Flacoanele de medicamente zăceau desfăcute pe o măsuță murdară. Şi ea nu mai mirosea frumos, a floare sălbatică. Mirosea mai degrabă a om care a murit demult şi numai umbra i se mai mișca haotic pe acele lungi şi străine culoare.
-Nu cred că e bine să dormi la ea, îmi ziceau unele fete.
Ana era acum părăsită de toți şi de toate. Şi totuși mi-am făcut curaj.
Iată că Ana era acum normală, ca înainte. Oare ce tot vorbesc fetele astea atâtea lucruri dubioase despre ea? Îşi recăpătase chiar şi privirile înviorate, dar nu pentru mult timp. Brusc ochii i s-au tulburat şi dintr-o data nu a mai scos nici un cuvânt de parcă cineva nevăzut trăsese peste ochii ei o perdea întunecată ce o despărțea de astă lume.
-A înnebunit, Ana! Au dus-o de multe ori la ,,Balamuc,,!
-Face urât! Strigă şi se urcă pe pereți!...
-Dar de ce? Ce i s-a întâmplat?
-Știi că ne vorbea de unul, Ionică. Lucra cu el. Credea că o ia de nevastă. Dar ăsta i-a râs în nas şi s-a însurat cu alta de la el din sat. Atunci şi-a pierdut minţile.  Ana a mers la el, în Cătămărăşti, a strigat la poartă că e nevasta lui. A smuls bucăți din gard.
Acela avea nunta peste câteva zile. Familia proaspătului mire a fugărit-o cu parul.
Atunci a luat-o salvarea de la poarta lor şi au ținut-o o vreme la nebuni.
După un timp, Ana a revenit la căminul de nefamiliști cu privirile mai tulburi, mirosind ciudat, a nebunie şi medicamente.
Lumea vorbește că de la o vreme trăiește cu portarul căminului. Un individ ciudat, puțin senil, care ,,păzește,, clădirea pe timp de noapte şi după își face poftele, o duce şi pe la milițienii din cartier ,,ca să se pună bine,, cu ,,legea,,.
-E adevărat!!! spun fetele. În fiecare noapte din camera ei se aud gemete înfundate. 
Apoi Ion, nebunul, iese închizându-și tremurând prohabul pantalonilor slinoși, gâfâind, uitându-se în toate parțile cu frică să nu îl reclamăm pe la administratoră.
Nu îi spune nimeni, că dacă ar afla asta, sigur l-ar da  afară dar ar da-o și pe Ana și nu are unde să se mai ducă.
Familia ei nu se mai răspunde, să nu se facă de râs. Și Ion ăsta nu o mai lasă în pace o cheamă şi-n ghereta lui de jos, de la parter. Ea nu zice niciodată nimic şi îl urmează de parcă ar fi drogată. Poate chiar este, pentru că ia mereu sedativele acelea mirosind a iod și a acru.
Ion, portarul era şi el puţin cu duhul, iar în ghereta lui o așteptau miliţienii. cartierului ca nişte hiene flămânde cu prohabul pantalonilor desfăcut . Dar cine să le zică ceva. Doar ei făceau pe atunci legea pe pământ. 
Uneori , Ana plângea, suspinând ca un copil. Poate îşi mai revenea câteodată din ghearele nebuniei. Privea cu neputință în gol şi îşi înfigea unghiile adânc în carne să-și poată simți durerea.
Oare îşi mai şi amintește ea în clipele de luciditate şi de acela care i-a scuipat în suflet?
Și o revăd cu ochii minții pe fata veselă, plină de viață care mergea singură la horă doar pentru că îi plăcea să danseze. Acea fata frumoasă, curată la trup și la suflet îmi face semn cu mâna de dincolo de Timp.
-E Ana, îmi zic, cea de altădată, parcă propusă de un ipotetic Manole spre a fi zidită în trupul ignoranței, al aroganței și poftelor unor indivizi grotești, desprinși parcă din tabloul întunecat al minților bolnave.
Dar Ana e aici, cu boala ei, cu trupul masiv, împietrită, incapabilă să se mai revolte.
De la o vreme, vizitând mai rar căminul, am observat sub scară un pat fără de lenjerie, cu o saltea mototolită şi murdară. ,,Ce Dumnezeu o fi ? m-am întrebat. Cum de a apărut patul acesta soios, camuflat în semiîntunericul de sub scară şi de ce??,,.
Am coșmaruri adeseori. Mă visez că vreau să o vizitez pe Ana . Dar văd  și patul acela păcătos. Aud vocile fetelor din cămin. Aud strigătul de ajutor al Anei. Mă grăbesc să urc și observ că au dispărut scările Apoi încerc să mă cațăr pe bara metalică, însă alunec, alunec, alunec...
Alteori mă visez sus, la ultimul etaj și aud strigăte de jos, din ghereta claustrofobă a portarului nebun. ,,E Ana,, îmi șoptesc în vis. 
Vreau să cobor dar jos un hău imens cască înspre mine o gură abisală.
Mă trezesc buimăcită, cu inima plesnind . Sunt tot în satul de la capătul lumii în care predau de ceva vreme la clasele primare
Aici e liniște și pace.
Oamenii îmi apar așa de sinceri și curați cum numai ne-civilizația îi poate zămisli.
Astăzi o să merg în Botoșani. Particip la un curs de formare al Inspectoratul Şcolar.
O să vizitez căminul. 
Pășesc trist. Nostalgia mă cuprinde ușurel de mână.  
Îmi amintesc de primele zile când m-am cazat în cămin. Eram singura locatară de pe acel etaj. Eram elevă în clasa a XI-a și economiseam bursa pe care o primeam de la liceu. Căminul era de trei ori mai ieftin. Revăd cu ochii minții toate prieteniile și certurile pe care le-am trăit aici. Admirația copiilor din cartier pentru mine era uriașă. Toți știau că în curând voi pleca să predau undeva, într-un sat. 
În cămin sunt mereu așteptată cu interes.
Trebuie să îmi povestesc viața de la capătul lumii.
,,Cum sunt oamenii?,,  ,,Te iubesc elevii?,, Dar colegii, cum se poartă cu tine?,, Adevărul este că viața de cadru didactic la început m-a dezamăgit total. Nu am găsit ceea ce îmi imaginam. Ba am găsit ipocrizie, lipsă de profesionalism și aroganță prostească după ușa cancelariei.
Fetele din cămin șoșotesc de fiecare dată lucruri neplăcute despre Ana, dar nimeni nu are curajul să rostească adevărul cu voce tare: ,,Aici o aduc, noaptea, pe Ana, miliţienii,,...
Şi liniștea se lasă apăsătoare ca o gură uriașă de peşte care închide în burta lui întunecată lucruri dureroase şi murdare.
Era adevărat. Îl amenințau pe portar, care venea uneori băut în post, că dacă nu o aduce sub scară pe Ana o să fie vai şi amar de capul lui. Şi totul se petrecea conform ,,înțelegerii satanice,,.
Se pare că şi-au făcut ,,numărul,, şi de astă-dată cu toții pentru că îşi i-au caschetele lăsate pe un colț de masă în gheretă. Îşi aranjează pantalonii şifonaţi şi îl întreabă pe nemernicul portar, privind preocupați într-un registrul cu procesele verbale:
-Ai ceva de raportat? S-a mai întâmplat ceva neobișnuit în ultimele 24 de ore, pe aici??
Omul, năuc privește trupul mototolit al bolnavei de sub scară şi raportează prostește ca un robot ruginit, nefuncțional:
-Trăiţi, dom` plutonier-major!! În timpul serviciului meu, din ultimele 24 de ore, nu s-a-ntâmplat nimic...nnnnnuuu aaamm niii-miiic de ra-por- tat!!! şi salută strâmb precum îi era şi mintea.
-Aşa, mama ta de pârlit, nu s-a întâmplat nimic...n-ai nimic de raportat,...şi râd cu toţii golăneşte speriindu-l şi mai tare pe șobolanul vârât în trup nevolnic de om ce părea aproape normal.
Patrula de noapte pleacă izbind puternic uşa de metal, privește în scârbă trupul închircit şi o pornește prin cartier pentru a veghea profesionist la ,,liniștea și ordinea orașului adormit,,.
Spre dimineață, Ion împinge puternic trupul abandonat de sub scară:
-Hai, Dumnezăii mă-ti, mars în cameră că încep să coboare fetili şi te-or mai videa pi-aicia şî-mi pierd şî serviciul din cauza ta. Am casă, am nevastă, o să mai am amuş şî un copchil...Ţîe ci-ţi pasî? Ti călăreşti cu miliţienii...
Fata pare năucită, îşi pipăie îndelung trupul. Are lovituri peste tot, dar nu le simte...
,,-Sunt o cârpă, îşi zice ea, am devenit o cârpă vie,, .
Şi simte trupul cum I se desprinde, cum plutește...regăsindu-și liniștea.
De mult nu îi mai pasă de nimeni  și nimic...
,,-Sau poate am murit, sau poate am murit, se încurajează ea,, şi hohotind nebun, pornește cu paşi târșiți înspre camera-i ,,prizonieră,,,
,,Asta e Ana? mă întreb.,, 
Nu găsesc la îndemână un răspuns, dar nici o scuză plauzibilă.
.............................................................................
Într-o seară de iarnă, eram în vizită în același cămin de fete şi deodată mai multi băieți au intrat în cameră. Mi se părea incredibil. Dar era după revoluție și lucrurile se schimbaseră între timp. Acum puteau intra și băieții în camerele fetelor. Ceea ce fusese un fapt condamnabil cu ceva timp înainte, acum, era un fapt firesc. Nu îmi venea să cred că astea se întâmplă.
Unul dintre ei era foarte arogant și vorbea cu siguranța omului conștient de frumusețea lui.
O fată îndrăznește să îl întrebe:
-Tu nu ai fost prieten cu o fată de aici, din cămin?
-Am fost cu mai multe, zâmbește el cu subînțeles.
Dar fata insistă:
-O chema Ana...
Fața individului se întunecă brusc...Nori negri par să se așeze peste chipul lui și nu mai scoate un cuvânt.  Brusc, se lasă o tăcere supărătoare și indivizii pleacă, de parcă amintirea Anei i-ar fi gonit cu acel strigăt de la poartă.
-Știi cine era? mă întreabă fata la care ajunsesem în acea seară. Era acela pentru care a înnebunit Ana. E însurat, are şi un copil, dar tot mai vine pe ,,la fete,, prin cămin.
-Să fie sănătos, să fie sănătos, să fie sănătos, repet ca un robot... dar simt o revoltă interioară şi clocotesc.
Ana e veselă, într-o altă dimensiune a Timpului.
Ana îmi povestește despre un băiat cu bun simț, unul Ionică. E colegul ei de la Fabrica de lapte. E așa de bun, zice Ana.
Ana are o întâlnire nemaipomenită.
Oare să se ducă? Ea e ca o soră mare și bună pentru noi:
-,,Du-te, Ana!,, ,,Haaaiii!!!,, Du-te!!,, o îndemnăm în cor, ne bănuind că de fapt o ,,condamnăm,, la moarte.
O moarte a minții și a sentimentelor.
Oare câte ,,Ane,, vor mai fi trimise la întâlnire,, trebuind să înnebunească până o să ne dăm seama că suntem ,,oameni,, şi că nu avem vreascuri în loc de inimi?
.................................................................
De undeva, de la altă margine de timp, Ana îmi zâmbește,
Povestea ei o să trăiască. O să trăiască...
Ana nu mai are cum să moară...
Şi asta numai pentru că, în miez de noapte, eu am numit-o-,,Fiica Zorilor,, stropind-i chipul hâtru, abuzat și abrutizat cu apă vie culeasă de pe un obraz de Lună.

Lumina de veghe

Întunericul clipocește din genele plumburii încercând să pătrundă o fărâmă din lumina de veghe uitată de singura ființă vie care mai cutreiera abisul...
Pasul ei șovăitor, desprins parcă dintr-o neînțeleasă eră se auzea tot mai apăsat, mai cutremurător, contopindu-se într-un nemaiauzit ecou, făcând ca Universul să crape în milioane de celule dispersate de un „bum” amețitor.

Hăurile se căscau ca gurile știrbe, adânci și amenințătoare iar peste tot ținutul crepuscular se întrezărea, ca o geană timid deschisă din somnul omenirii, o rază sângerie trezită dintr-o nedeslușită sete de evadare...

Celulele nășteau vieți și fiecare viață încerca o formă care să i se potrivească...

Milioane de piei încercau să umple trupuri dezgolite dezagreabil...
Niciuna parcă nu se potrivea și ca într-un magazin second-hand, ca într-o paradă a umilinței, pieile umblau dintr-o mână în alta încercând să-și acopere chipurile.
Uneori, ochii nu se potriveau cu ferestrele tăiate în dreptul sufletelor...
Alteori, oasele craniului împungeau ostentativ scalpul...
După o muncă de sisif, piei și trupuri au fost invadate de o lumină orbitoare.
„-E lumina de dincolo”, șopteau ele...ascunzându-se una în spatele celeilalte.

Dar acea lumină a făcut ca obositele „făpturi” să-și găsească grabnic pielea gata pregătită .
Numai că unele piei erau deja ciuruite și când simți că ți se scurge sufletul, e pentru că ai nimerit într-o astfel de piele.

Lumina orbitoare s-a stins.
Moartea și-a luat în dinți trandafirul însângerat și a început să însemneze oamenii...
Îi alegea pe cei mai cruzi și îi trimite pe „insula poeților”.
Acolo aerul e veșnic rarefiat, miroase ostentativ a flori de lavanda, iar nou-veniții sunt rugați să scrie pe frunze cartea de iubire...

Aici a rămas doar lumina de veghe în care îmi sprijin şi eu pentru o vreme gândurile cu care, dacă vreau, mă prăvălesc în „insula poeților” ca într-un carusel al vieții și al morții...

Privește și acum.

Chiar dacă oglinda era spartă, era aceeași oglindă în care și-a privit copilăria,adolescența, viața în cele mai adânci simțiri.
Privește și acum...
Își trece o mână tremurată peste chip.
Mâna sau chipul sunt înscrise cu dâre aspre de care nu scapă nici o rătăcitoare pe acest înșelător paradis...
E oglinda...Sau poate doar cartea amintirilor își pâlpâie filele peste față ca o adiere ușoară într-o zi tristă de prier.
Crede că nu va regreta nimic, nici nopțile de mai inundate de praful edenic al liliacului, nici poveștile aprinse cândva, într-o seară imaculată de iarnă, poveștile acelea care au prins aripi și au zburat ca într-un arabesc nedeslușit pierzându-și culoarele uitării...
Pipăind, caută copilăria.
Copilăria?
Da. Tărâmul acela al viselor candide. Nimeni nu a mai trăit-o la fel pentru că fiecare o simte cum îi șoptește sufletul.
Este ceva de neuitat să te simți regină peste ape, să le stăpânești cu puținul tău trup, și ea, uriașa fantasmă, ca o știmă neîmblânzită, să te asculte, să-ți cânte cu valurile pe care nu le-a mai cântat nimănui la fel și să-ți legene visele pe aripi de gene.

Te așteaptă undeva, departe, casa cu nucul cel falnic de la poartă. Nucul prieten şi purificator. Păstrător fidel al gândurilor tale de mic faun, cu pătucul dintre ramuri unde veneau prietenii să ți se alăture ca într-un altar sacru, iar tu să-i umbrești cu veșnicia.
Să te simți stăpâna unor ținuturi, să oferi și altora din paradisul ce a fost cândva al bunicilor şi al mamei mele, și într-o clipă blestemată să pierzi totul, să ții mâinile răsfirate și să simți cum sufletul ți se scurge printre degete...
Ai simțit vreodată, cititorule, cum ţi se scurge sufletul și bucăți din tine se ridică înfiorător spre cer???
Iar tu, de dragul celor dragi, trebuie să o iei de la capăt...și iar...și iar de la capăt.
Simți că drumul e nesfârșit și anevoios.
Dar mă întorc în gând, în lumea oglinzilor mele și văd chipurile dragi ce își arată doar pentru o secundă fața, apoi se pierd înălțându-se cât mai sus, până în locul în care mâna mea nu mai poate ajunge.
Bietele mele chipuri pierdute...Le mulțumesc pentru că s-au depărtat, doar așa vor trăi veșnic în mintea mea ca niște buni tovarăși de joacă, cu care dacă vreau, pot să mă joc mereu, să inventez mii și mii de jocuri...Glasurile lor mai au ecou în inima mea și vor avea veșnic...

Asta e lumea pe care o țin ascunsă în suflet şi pe care uneori o scot ca să o pot privi doar eu...

Lumea aceea e pierdută dar, azi, pot să îi cânt o sfâșietoare melodie din flaut așteptând să se desfacă cerul...

Anii mei de liceu...

Complexe puternice...
Liceul însuși mă complexa prin grandoarea lui...uneori mi-era frică să nu mă pierd pe culoarele lui ca pe unul al timpului şi să nu evadez într-o nouă dimensiune străină mie.
Am vrut un liceu modest unde să mă simt bine, un liceu de chimie, dar pe vremea aceea școala hotăra ce profil vom urma elevii, nu era voie de plânsete sau argumente.
Liceul meu era evadat de mici artiști : clase de pictură , muzică, sculptură, filologie şi învățători, educatoare...
Atelierele de lucru îmi luau ochii. Nu știam cum puteau copiii aceia , care-mi semănau fizic(aveau doar doua mâini, ca şi mine)să creeze niște minunății de lucrări.
Nimerisem în cameră cu o fată de la muzică(studia oboiul) şi una de la pictură, un talent desăvârșit...Mă întrebam ce caut acolo...şi aveam inima strânsă ca într-o menghine...Mă rugam zi şi noapte să iau note măcar de 6, nota 5 o excludeam , era sub demnitatea mea să o accept...
Prima notă am luat-o la limba română, după ce profesorul ne-a rugat să povestim ceva...un film, un roman, o întâmplare... asta m-a derutat...Eu știam să execut ce mi se cere , nu să fac ceea ce doresc. Nu-mi puteam aduna gândurile...stam prostită în fața foii albe şi minutele treceau ca păsările speriate pe lângă mine...
Într-un târziu m-am hotărât şi am început să povestesc romanul Anna Karenina , de Lev Tolstoi, așa cum am înțeles eu, cu mintea mea de copil drama femeii prea încercate de soartă...
Pixul aluneca ușor şi eu zburam alături de eroină, apărând-o şi contopindu-mă cu conștiința ei.
Când s-au adus lucrările am fost foarte surprinsă de notă, ceea ce m-a făcut să ridic standardul în rugăciunile mele şi să cer note mai mari de 8.
Colegii, prea simpatici şi diferiți de cei cu care mă tăvăleam prin noroaiele de la ţară...Parcă prea curați, prea ordonați şi miroseau liniște, a lipsă de griji şi nevoi, de care eu eram prea încărcată...
Mă spălam și-mi scrijeleam cu unghiile fața ca să îndepărtez arsura soarelui şi măsliniul natural cu care m-a înzestrat Dumnezeu...
Gândeam:Doamne, de nu m-ar crede cineva țigancă...Şi parcă-mi aude gândul o fetiță frumoasă ca o zână din povești , cu un trup micuț ca şi al meu , dar foarte blondă şi cu ochii de un albastru marin...Se apropie încet şi mă întrebă senin:
-Ştii țigănește?
Eu mă desfac în mii de bucăți, mă înalț până la ceruri şi cad de acolo de multe ori...Îmi amintesc de porecla cu care mă disciplina fratele meu şi de furia care mă apuca atunci când ne certam. Sunt amețită şi parcă nici nu mai văd...dar reușesc să îndrug silabisind abia:
-De ce crezi asta?
-Nu ştiu...arăţi aşaaa...Eşti brunetă...
Tocmai ea , care-mi era cea mai dragă dintre toți, gândesc haotic...Nu se poate...Sigur visez....Şi-mi clipesc braţul...dar mă doare . Deci i-adevărat. Spun supărată:
-Nuuu...
Fug...fug...şi lacrimile se iau la întrecere cu mine, apoi coboară ca un vad care s-a rupt...Ajung în cameră, mă așez cu fața în pernă şi iar plâng...
După un timp mă liniștesc şi cineva parcă-mi șoptește că ea va fi cea mai bună prietenă a mea din timpul anilor de liceu. Dar mi-e nu-mi vine să cred...
Aşa a fost. Era foarte frumoasă dar foarte slab pregătită şi eu acopeream lacunele ei la învățătură în fiecare seară, în sala de meditație, unde mergeam să îi explic multe lucruri pe tablă ,ca o mică învățătoare şi o făceam cu drag, fără să-i port ranchiună pentru durerea pe care mi-a provocat-o la început de an școlar.
După o lună de școală s-a schimbat profesorul de limba română cu o doamnă care mi-a rămas pentru totdeauna în suflet...După teza de limba română m-a chemat pe hol şi mi-a spus că îi place cum am tratat subiectul...Apoi m-a întrebat dacă am bani (îmi știa situația materială precară)...am spus că am...dar nu i-am avut niciodată, în timpul liceului...Mi-a pus niște bani în buzunarul de la uniformă şi mie îmi vene să plâng...nu știu dacă era rușine sau revoltă pe viața mea care mi se părea nedreaptă...
Doamna mi-a zis:
-Să te duci şi tu la Alimentara din colț, că s-au adus portocale...Mergi să-ți cumperi! 

Îmi aduc aminte că mama era foarte săracă...Nu avea un venit propriu şi era nevoită să crească animale multe, să ne întrețină , pe mine şi pe fratele meu ,la cele mai bune licee din Botoșani...
O dată m-a vizitat la școală şi mi-era așa de dragă:
Ea şi chipul ei sfânt de eroină desprinsă din nuvela lui Agârbiceanu, pentru că mama chiar semăna cu Fefeleaga...la asprimea mâinilor şi a vieții.

Copiii priveau suspicioși la hainele ei curate dar destul de vechi, însă mie nu îmi păsa. Ea era pentru mine zână cea bună.Venise să-mi cumpere trening şi pijamale noi...pentru că după ce am dormit fericită în niște pijamale moi şi frumoase,( fabricate dintr-un material de foarte proastă calitate), la prima spălare mi-am dat seama că pantalonii îmi ajunseseră la genunchi, haina avea mânecile până la coate şi nasturii aproape plesneau...
Nu știam cu ce să mă mai îmbrac dar am găsit prin geamantan o rochiță subțire pe care o purtasem la un hram al satului...
Dimineața, când pedagoga a strigat cu glasul strident :Hai, la înviorare , fetelor!!! eu nu știam cum să cobor în curtea internatului în rochiță...chiar m-a întrebat aspru :tu de ce nu te-ai dezbrăcat de rochiță aseară?
Cu toată asprimea ei, femeia mă îndrăgea, cum nu îndrăgise prea multe eleve....Chiar îmi spunea spre surprinderea mea şi a multora ,,fata cea draguța din a 9 D,,...Mă uitam în dreapta, mă uitam în stânga, să văd şi eu fata draguță, nevenindu-mi a crede că ea vorbea cu mine.

Temele trebuia să le facem într-o sala de clasă care se numea Meditator. Nu puteam să învăț în sala aceea cu mai multi copii şi i-am spus plângând asta...Ea mi-a zis că pot rămâne o perioadă în cameră...dar să nu știe nimeni...Eram fericită...
La școală, colegii m-au primit chiar cu simpatie...Ieșeam în evidență, poate pentru că eram cea mai mică de înălțime şi arătam altfel decât ei...Veneau pe rând să mă atingă...spuneau arăt puțin ciudat..mă luau de mână....Era frumos...
Dar inevitabilul s-a produs la ora de matematică.
A apărut o profesoară de o severitate exacerbată...Spaima liceului.
Pe noi, cei de la filologie ne complexa gândul că o să ne creadă pe toţi o apă şi un pământ...
Culmea era că mie îmi plăcea matematica tot așa de mult ca şi literatura...
Profesoara era de o prestanță exagerată..Îmbrăcată mereu impecabil..asortată cu toate accesoriile , părul, toate aveau nuanța hainelor pe care le purta în acea zi...şi venea îmbrăcată mereu cu alte haine...
Eu mă uitam la ea ca la un film...şi mă minunam...Aşa ceva nu mai văzusem niciodată.

Vine la prima oră şi umple tabla de formule şi vorbește fără să ne privească...
Aproape de sfârșit , spune ca pe o bandă magnetică, cum le spunea tuturor elevilor de generații întregi:
-Cine nu a înțeles e rugat să ridice mâna...
Eu privesc speriată în jur...Toţi au înțeles...Şi gândesc :e clar, trebuie să spun. Nu are rost să mint de la început, trebuie să fiu cinstită cu mine însumi.
Uite, sunt singura care nu a înțeles...Ridic timid mâna sus...
Profesoara e năucită de-a dreptul. Nu-i venea să creadă că am îndrăznit...Copiii mă privesc şi ei speriați de ce ar putea să se întâmple...
Tovarășa își revine repede şi spune:
-Bine o să mai explic o dată, dar te rog să mă urmărești cu mai mare atenție...
Sunt așa de zăpăcită de situația creată, încât parcă sunt o cârtită ieșită abia atunci din pământ...
Ce atenție! Îmi venea să mor...Nu am înțeles nici cât înțelesesem la început.
Parcă mă zăpăcise şi mai tare.
Aş  fi vrut să şterg cu buretele o parte din timpul celei ore.
Vrea să mă scoată la tablă să facă niște demonstrații, poate ca să mă pedepsească pentru îndrăzneală..Sigur nu aş fi putut face nici un pas...
Dar sună clopoțelul spre ușurarea mea şi a colegilor din clasă.
Îmi spune că data viitoare să mă prezint la tablă fără să mă cheme ea...
E pauză...Copiii roiesc în jurul meu şi recunosc toți că nu au înțeles nimic...nici unul...

-Ești o curajoasă, îmi spun cu toții...
-Nici unul din noi nu a îndrăznit să spună asta...n
-Nici noi nu am înțeles nimic...nimic...
Povestea mea a circulat mult timp în liceu...
Dar ceea ce m-a bucurat a fost faptul că severa şi distinsa mea profesoară nu a acordat mare caz curajului meu şi m-a tratat onest până la sfârșit.
Sfârșit care a venit peste doi ani, pentru că a murit de un afurisit de cancer...şi am regretat-o ...şi o regret şi acum...
Eu am văzut în ea omul de dincolo de catedră...
I-am ajutat pe toţi colegii care nu se prea descurcau la matematică,
Ea știa asta, dar îmi era recunoscătoare pentru că întindeam mereu mâna spre ceilalți copii...
O vreme sufletul meu a fost în doliu..Știu că ea chiar a văzut în mine copilul acela ambițios de la ţară care mușcă din carte doar pentru a demonstra că suntem cu toții într-un ring şi trebuie să luptăm...
Poate vedea în mine povestea ei...
Nu știu...şi nu am știut nici atunci.

Învățătorul(fragment)

A venit vremea să merg la școală . Cu emoție și frică pășesc pe
holurile școlii care mi se părea imensă, deși într-o vizită, după mulți
ani am privit zidurile acelea albe care acum îmi păreau prea joase , iar
lumina pătrundea șovăind prin geamurile mici.
Aceleași șanțuri și același teren mâlos, cu iarbă sălbatică, neprietenoasă care ne tăia genunchii prin
asprimea ei.
Mă și mir că am învățat carte din primul an...
Tovarășul ( Dumnezeu să-l odihnească în pace!) nu era un om rău dar căzuse în patima
băuturii, iar noi eram o altă generație sacrificată pe altarul beției
sale...Nu am amintiri pregnante, nu rețin sfaturi sau clipe
memorabile...Îmi amintesc doar de o veșnică durere de spate care m-a
chinuit până ce am plecat în altă școală, la clasa a cincea....
Tovarășul ne lăsa mereu în pauză. Pauzele erau prea lungi și ne zbenguiam, de
cădeam frânți când ajungeam acasă. Parcă am fi tras ca boii în jug.
Tovarășul avea o fetiță mai mică decât mine cu un an , care fizic mă depășea cu
trei, patru. Era greoaie și mai bondocă dar tare drăguţă.
Durerile de spate veneau pentru că o căram zilnic în brațe, spre a-i atrage atenția tovarășului.
Sigur nu mă vedea niciodată...Nu prea existam pentru el...Mai importantă
era sticla lui, ce se odihnea veșnic după sobă . De aceea ne ține mereu
în pauză...pentru a-și îneca amarul.
Era prieten bun cu tata și ne vizita mereu, ba mai serveau un pahar de vin împreună. Îi spunea tatei că am
cap bun, dar nu vreau să scriu frumos...
După ce pleca, tata îmi cerea caietele , îmi lua ușor urechea între degete și mă întreba ce am
scris...Ce să înțelegi din niște semne încâlcite? Dar tata înțelegea,
și-mi citea...Abia atunci, parcă mi lua se o perdea de pe ochii și înțelegeam
ce am scris...
Îmi vorbe bând și-mi spunea cu glas de arhanghel : să te silești, să înveți, să nu zică lumea că ai luat premiul pentru că învățătorul mi-e prieten...
Eu promiteam cu lacrimile ca niște perle neșlefuite, și nu ridicam privirea până nu pleca... Mă sileam...mă sileam...două- trei zile...Apoi, literele se așezau iar strâmbe în
caiete parcă scoțând limba la mine și făcând semnul acela cu degetele la
tâmplă, pe care ni-l făceam noi, copiii, când voiam să ne scoatem din sărite unii pe alții...
Cu inima strânsă, gândeam: de nu mi-ar cere iar caietul...
Când încep altul o să mă silesc mai mult...
După câteva zile urechea mea ajungea iar în mâinile tatei și el mă strânge ceva mai
puternic ...spre a-mi aduce în minte promisiunea făcută.
Pot zice că tata era învățătorul meu...
Chiar mă gândeam la dezavantajul celorlalți...
Când am ajuns la altă școală, profesoara de română, mereu întreba de ce
numai eu știu...
Eram într-o concurență acerbă cu 3-4 băieți...
Unul dintre ei, era cel mai deștept și-mi cam umplea visele...dar le spunea
colegilor că m-ar fi plăcut dacă eram mai albă...Mă spălam mereu și-mi
frecam obrajii când mă apropiam de școală doar, doar i-oi părea mai
albă... Nu i-am părut niciodată...Nici nu îi mai rețin numele și ce drag
mi-era atunci, Dar în mintea mea îl porecleam , fără să știe nimeni „gălbejitul”..Poate dintr-o frustrare copilărească, pentru că-mi luase locul la învățătură.

Tatăl învățătorului era veterinarul din zonă . Venea pe la tata și îi povestea câți juncani a vândut el să-și facă
feciorul învățător și om mare. Mare era , pertru că era masiv și
grăsimea îi atârna ostentativ pe burtă.
Mă gândeam că tata nu are atâția juncani și că eu nu o să ajung niciodată învățătoare...
Atunci, am început să învăț singură cu acea furie care apare când nu ai
alternative...
Am luat premiul întâi în fiecare an . Nu știam dacă îl merit sau e un semn al prieteniei învățătorului față de tata .
Primeam de fiecare dată diploma cu o vinovăție copilărească...ba și colegii mai
ducea vorba că tata îl roagă pe tovarășu” să mă trecă prima și mă
priveau cu invidie și neîncredere.

După mulți ani am aflat că tovarășul devenise primarul comunei. A făcut niște lucruri ilegale. A
ajuns în pușcărie și acolo a murit.
Mă gândeam la vorbele îndârjite ale tatălui său când îi spunea tatei: Măi, Nică , pentru copii să faci
totul ca să-i faci oameni...Nu știi câți bani am dat eu să-l fac om pe Ghițăluș al meu (pe domnul îi chema Gheorghe).
Mă gândeam dacă omenia se cumpără sau e doar o iluzie. Și-n inima mea de copil se dădea o luptă pe viață și pe moarte.
Apoi, mai târziu, singură am împărțit lumea în două categorii : a celor care
cumpără totul și a celor care câștigă, prin sudoarea frunții, totul . Am
știut că o să fac parte din a doua categorie...

Cine, și când ne face oameni și cât trebuie să plătească pentru omenia din noi?

Sărmane învățător care nu mi-ai lăsat amintiri plăcute în inimă. Cum te-am
iubit ca pe o icoană atunci când mintea mea nu putea pătrunde în
adâncurile omenești. Alergai mereu pe imaș și noi te priveam de acasă :
eu, cu drag, frații mei, cu hohote de râs , spunând că ești un prost
pentru că și tatăl tău recunoaște asta, și-ți spune „ghițăluș”,
recunoaște și el că nu ești decât un bou mic, mic, chiar dacă ești
mare...
Alergam cu lacrimi în ochi la tata și palmele lui se odihneau pe fundul fraților mei, punându-i să-și ceară scuze de la mine care nu mă mai opream din plâns, așa, doar ca să-l pot răzbuna pe învățător pentru ,,nedreptatea care i se făcuse,,...

Tatăl lui îl aducea în ridicol din prea multă dragoste. Și acum îmi răsună cuvintele lui, strident în urechi, când se întorcea de la târg:
-Ghițăluș al tatii!!!!!!!!!!!Hai acasă, că ți-a adus tata halviță !
Frații mei iar erau pe jos chircindu-se în hohote doar spre a-mi face în ciudă.

O altă lume își deschidea acum porțile pentru mine...
Lumea din oglindă se retrage cu pași neauziți şi nevăzuți: tovarășu``, fetița lui mică și greoaie, tata, frații mei...toți își acoperă fețele cu mantia uitării și încearcă să se mai odihnească..

Stanca

Iubirea lui durea mult.

Se lăsa o clipa doar spre ea, ca o pâlpâire uşoară deasupra sufletului ei, doar atât cât să-i vadă cutele acelea, adânc săpate de o cuminte aşteptare....Apoi, vanitos din fire, îşi lua răcoarea de pe tâmplele ei arzânde, îndreptându-şi trupul zidit cu mare migală spre alte, alte femei, cărora le închina viaţa lui de rutină...cu acel "ceva" sălbatic în privirile-i languroase de cuceritor al fortăreţelor medievale...
Pe ea o sacrifica, pentru că se cerea sacrificată.Îl revolta iubirea ei nechemată....nedorită şi totuşi uneori o striga...nici el nu ştia de ce...o striga din obişnuinţă sau doar ca să o umilească.
..................................................................................................................
Ea era nepermis de sensibilă...
O "victimă" sigură de care uneori mi-e milă, gândea el...
O credea prostă, chiar sub medie, o devoratoare de iluzii pierdute demult, care-şi ascundea lacrimile sufletului în vorbe goale, poleite cu migală, încă din nopţile acelea albe când cerul părea că se destramă peste ei şi stelele cer mângâieri ascunse.
Ştia că e "slabă" în prezenţa lui, dar se simţea bine încorsetat în gândurile ei şi n-ar fi destăinuit nimănui starea aceea de bine...care i se părea înjositoare...
Se voia doar stăpân peste un trup ...doar stăpânise atâtea trupuri, aproape şlefuite în marmură, încât trupul ei părea un obiect uitat la margine de drum.

Îşi şoptea adeseori:"îmi convine", ea o să se întoarcă mereu şi eu n-o să îmbătrânesc niciodată...Ar putea să fie fântâna vieţii mele, nesecată, din care să mă pot adăpa continuu. Surâdea comparaţiei găsite, aşa cum surâzi unui vechi prieten întâlnit întâmplător.

Cum să o răsplătesc?
Dar oare nu am răsplătit-o? Sunt Ulisele ei modern...Mereu plecat pe alte valuri...
Cândva o să mă întorc la ea...N-am timp acum să o mângâi...Mă dor mâinile...Cioplesc prea mult în piatră. Vreau să-mi desăvârşesc opera...Piatra nu se lasă uşor modelată. E dură. E un alt material...Ea e moale...o pot crea după bunul meu plac...Şi s-a frecat la ochi, nu ca să-şi adune gândurile sau să-şi ceară iertare că n-o iubeşte, ci ca să-i desluşească mai bine chipul împovărat, chipul acela care i se dăruia necondiţionat în întunericul din ea...

Într-un târziu, Stanca s-a privit şi ea în oglindă şi nu s-a mai recunoscut : ochii erau umbriţi de o tristeţe în care te puteai pierde, părul îi încărunţise şi în jurul ochilor erau săpate adânc urmele deznădejdii trupului ei prea zbuciumat...
I s-a făcut milă de ea , de slăbiciune ei, de iubirea aceea pe care o hrănise din trupul ei şi care acum agoniza la capătul cerului. Parcă desluşea toate tainele vieţii aceleia ticăloase. Îi venea să plângă şi să răsufle adânc...tot mai adânc, de teamă ca sufletul să nu-i crape în mii de bucăţi. Mai voia să elibereze ecoul din răsunetul ei interior, să nu-i sfarme ferestrele casei pe care a clădit-o, sperând ca el să se oprească şi să o locuiască...
Îi venea să se certe, cu vorbe de ţărancă, să se întoarcă la rădăcini şi să-şi strige : la ce bun să-ţi pângâreşti trupul, când sufletul tău n-a mai fost tâvâlit prin mocirlă? La ce bun fumul asta de iluzii, manuscrisele pe care voit le pierdeai, crezănd că ai să scapi, când ele se întorceau mereu la tine?
Îşi aranja părul în oglindă, mângâindu-şi linia fină a obrazului şi gândea că nu a fost frumoasă niciodată şi totuşi un "altceva" a făcut-o cândva dorită...Oare era răsplata vieţii?...Cei lasaţi în urma de ea se rugau să nu se elibereze niciodată şi să-şi frângă disperarea în trupul lui?
Era ca într-un lanţ emoţional al slăbiciunilor...

Un frig şi o foame de el a început să-i pună stăpânire pe tot trupul...

Era linişte...
Luna s-a înfipt cu putere în cerul nopţii şi stelele parcă voiau să coboare clipocind într-o disperare complice.

Ce trist!
Nu-şi putea astâmpăra nevoia de prezenţa lui cu luna rece şi cu stelele astea care sclipesc albastru...
Orice iubire e o robie şi ea a obosit să-şi mai înjuge trupul...

De mâine, iubitul ei va fi doar dorul ei ...

Apoi a căzut într-un somn adânc, fără vise, un somn cu care avea să se hrănească mult timp Stanca, femeia asta palidă cu doi nuferi zugraviţi pe obraz...

Se întreba uneori, cu lacrimi de cristal în colţul gurii:când o să se termine totul?

Dar viaţa trecea peste ea apăsat, tot mai apăsat...Şi, adesea, o zgâlţâia tare de umeri, întrebând-o nepăsătoare:
-Mai trăieşti?

stampe

gândul meu se deschidea ca aburul unui cimitir fără de cruci pentru încă un val de șoapte călcam negura aspră a nopții şi mă topeam dincolo de bolta cerească în lumea violacee de dincolo de zare în lumea nepătrunsului îngerii îți mângâiau obrazul cu vârful arpelor înmuiate în amurgul sângeriu îți arătau trupul meu albastru descompus demult în arabescuri neînchipuite/un mozaic al umbrelor hexagonale -este ea? îi întrebai nedumerit. ea, femeia cu trupul clădit din ziduri înalte? ea, femeia cetate mai albă decât mecca? și îți acopereai chipul deșert cu trupul palid al lunii spre a te umple de raze sidefii părei un abis trezit din somnul veșniciei în mijlocul unei ceremonii de înscăunare al unui presupus rege aflat deja la capătul zilelor nenumărate am pășit fără de urmă purtându-ți pe umerii firavi ruinele îmbâcsite de ierburi tăioase trupul meu metalic tot creștea creștea fățarnic ca un arbore solitar înrădăcinat în firele nopții armura îmi ruginea ca o poveste despre corăbii cu aripile înfipte în brațele întrepătrunse în zbor de păsări prădalnice furam lumina ochilor de șoim și ne pierdeam veșnici hoinari fără de trup...fără de nume...fără de zi sau fără noapte vechi simboluri ale unor urme stampe regăsite din vremurile de demult...

Copilăria cu „va fi odata”

Copilăria cu ,,a fost odată,,

Copilăria este un tărâm magic. Nu știm când şi unde începe şi nu știm când şi unde se termină. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla orice.

Orice!

Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu și de toate tainele existentei.

Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu șapte capete, cu zgripțuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii mintii şi chiar reușim să credem cu tărie că am fost Acolo,

Copilăria este singurul moment al vieții în care trăim totul la maximă intensitate. în care plângem şi în același timp râdem cu lacrimi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.

Când începe şi când se termină copilăria?

Nu știm. Știm doar că, la un moment dat ne e rușine să ne mai comportăm ca niște copii.

Avem pretenția şi dorim să fim tratați ca adulți, ca persoane pe deplin responsabile, mature.

Uităm că am fost eroi, zâne, prinți, balauri, vrăjitoare bune.

Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea.

Devenim sclavii propriilor noastre prejudecați şi auto limitări.

Ar trebui ca măcar în suflete să rămânem veșnic aceiași copii.

Din păcate, copiii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spatii închise, limitate.

Stau aproape tot timpul, în fața ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte de noapte cu prieteni de peste mări şi țări, dar neștiind să bată la ușa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediție" prin pădurile din apropiere.

Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monștri hidoși, de filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reușește să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliți şi împlântați în cele mai ciudate părți ale corpului.

Este datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puțin automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumnezeu.

Este datoria noastră să le spunem povești, să le așezăm cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre zboruri de păsări şi fluturi.

Vom ajunge la vârsta la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranțe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleștar, spre a le putea vorbi nepoților noștri despre o copilărie cum n-a mai fost:

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată,, spune inegalabilul Creangă. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.

,,Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul sau, gândește că se află călare pe un cal din cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, şi răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băț își descarcă mania în toată puterea cuvântului,, spunea povestitorul.

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi așa cred că au fost copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."ne povestea inimitabilul Creanga în amintirile sale...

Copilăria copiilor mei nu mai începe cu magicul și demult uitatul:"a fost odată...",ci începe searbăd, împovărată de grijile celor mari, cu nemilosul:"va fi odată..." o lume magică, ireală ,în care cuvântul prietenie o să-și recapete valoarea care i-a fost furată...

Cuvântul cinste poate să triumfe ca în lumea de mărgean a poveștilor mult uitate de unii...sau necunoscute vreodată...de alții...

As vrea ca sufletul curat al copiilor să se conserve pentru veșnicie în cinste,dreptate şi noblețe...

As mai vrea ca noi, OAMENII maturi, să nu mai vorbim aşa mult fără a spune nimic.

AS VREA CA OAMENII MATURI SA FIE MAI RESPONSABILI...Poate MAI SERIOȘI...MAI OAMENI...

Nu vreau ca visele noastre şi ale copiilor şi nepoților noștri fie îngropate într-un cimitir al disperării şi al ne-speranței.

Doamne ajută!

P.S.: am regăsit printre postările mele foarte vechi de pe net, un eseu scris de mine, la un examen de grad didactic

Cuvantul D R A GOSTE

Acolo unde logica nu ne poate lămuri, Credința ne luminează şi dă sensuri nebănuite vieții, lucrurilor, fenomenelor care, uneori, ne par ireale.
Când conștiința e împăcată, în suflet este Lumina, împăcarea, armonia cu Universul, dar când acea conștiință este întunecată de diversele probleme, când e tulburată de apele învolburate ale vieții, omul e și el tulburat căutându-și propria identitate, definirea sensurilor vieții sale și atunci născocește alte căi spre a-și liniști tulburarea.
Cea mai simplă și la îndemâna oricui este calea păcatului, Acea cale decadentă a asocierii cu indivizi de aceeași condiție morală, pierzându-se în non-sensuri, în superficialități, ne-mai-știind cine sunt, ce sunt și încotro se îndreaptă şi care e menirea lor adevărată pe acest pământ..
Toate acestea se întâmplă din cauza lipsei lui Dumnezeu, a fărâmei de îndumnezeire, a scânteii divine în inimile omenești..
Cuvântul dragoste și-a pierdut de mult sensul încărcat de puritate .
Bineînțeles că Dragostea îşi are izvorul în cuvântul D R A G ,
A-ti fi drag de cineva și a încerca să-ți reverși sufletul în sufletul persoanei dragi este ceva care te înălță. Dar mare atenție la curățenia sufletului tău, pentru că dacă este curat, persoana dragă se va înălța spiritual alături de tine, dar dacă sufletul este învolburat, persoana draga va resimți tot răul tău, toată întinarea ta și va trebui să se îndepărteze o vreme de tine pentru a se vindeca şi a încerca să te vindece şi pe tine prin ea.
De aceea vă zic şi eu ce au mai zis şi alții, şi anume că răul ar trebui să fie pentru voi ca scrisul în apă...
Oare a încercat cineva să scrie cu degetele în apă?
Oricât v-ați strădui, nu veți reuși pentru ca semnele se pierd.
Aşa și faptele necugetate pe care chiar dacă le gândiți la vremea necazului vostru, să nu le faceți,  după cum nu puteți să scrieți în oglinda cristalină a unei ape.
Gândiți frumos şi rugați-vă Unicului Dumnezeu, mărturisindu-L în orice Clipă.
Este gratis.
Doamne ajută!

Linişte bolnavă

la porţile nopţii 
îngenunchiază umbrele
unor copaci smulşi din rădăcini
ca o linişte  bolnavă
adormită pe braţul timpului

Cântec de veacuri

Locul acela e numai al meu. Acolo pasărea trandafirie Ibis pășește îngândurată pe limbile aurii ale nisipului şi se hrănește cu peștișori din poveștile fermecate. Ea îndeplinește toate dorințele... Bătrânii sunt înțelepții care înșiră metănii de chihlimbar pe sfoara timpului şi aruncă rugăciuni de cristal înspre cerul de mătase. Ei știu a răspunde suferințelor omenești.

Într-o zi mi-au povestit că locul acela începe acolo unde se termină suferința.

Exact din locul unde cerul sărută pământul începe un alt tărâm străjuit de palmierii umbroși, primitori. În fiecare palmier sălășluiește câte un șarpe verde hrănit de doi pământeni cu mană cerească, cu faguri de miere şi cu pâine sfințită...Șerpii chiar au început a-şi șlefui fețele asemănându-se cu oamenii, contopindu-se printre ei...crezând chiar şi ei că sunt oameni.

Nu departe de aici, murmură marea același cântec de veacuri...

Pe țărmul mării mele, vezi înșiruite castelele fericirii, castele de nisip ridicate-n amintirea oamenilor care și-au pierdut sufletul. Sufletele lor stau ascunse în interiorul lugubru al castelului şi nu pot să iasă. Se aud doar strigăte fără ecou... Ei sunt oamenii care au găsit pe pământ fericire...

La fiecare ușă a castelului stă de strajă câte un balaur cu 3,5,7,9...capete. Castelele se înmulțesc pe măsură ce unui balaur îi cresc încă două capete. Nimeni nu știe cine înaltă castele de nisip şi nici cine înmulțește capetele de balaur...

Uneori copiii aleargă pe valul pătimaș care sărută nisipul şi scriu mesaje de iubire pe buza întinsă a falezei...1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 sar pe într-un șotron imaginar şi aruncă pietrele.

Zădărnicie...

Apa nu are milă.

Amintirile sunt șterse.

Lacrimile se amestecă cu apa sărată.

Nu se mai cunoaște lacrima. Ochiul şi-a schimbat cu totul forma. Seamănă a mare necuprinsă.

S-au strâns la sfat bătrânii. Au decantat apa mării. Aşa s-a născut lacrima. Lacrima pe care au pierdut-o cândva niște gene de mătase.

Uşa castelului se deschide. Iese un suflet. Balaurul străjer doarme. O fetiţă se apropie cu pasi fară urmă. Îmi pune degetul arătător pe buze, mă privește prin ochiul de chihlimbar, îşi aranjează fundițele şi îmi șoptește tainic:

-Sssss! Apleacă-te şi trăieşte! Plimbă-te! Cheia e la tine. Încă mai ai condurii fermecați cu care te poţi plimba prin suflete...

Cu pașii împleticiți, privind înapoi, suflă ploi de aur şi lumină peste femeia din mine...

De atunci, timpul nu s-a mai măsurat în clepsidre...Timpul meu s-a măsurat în fascicole de lumină.

Duna

Când ploile ne umplu sufletele cu picături cristaline de lacrimi, bisericilor li se face frig, sfinții simt umezeală în oasele albite și coboară pe furiș din iconostas, în poveste.
Poveștile ne țin întotdeauna de cald pentru că sunt spuse la gura sobelor.
Dar, iată, sfinții se pierd printre oamenii de rând și noi visăm cu glas tare.
Da, visele strigă uneori prin gura vântului și în iarna asta, mai albastră decât celelalte, a nins cu aripi culese de păsări fără de zbor.
La marginea copcii ies peștii să își atingă înotătoarele, amestecându-se cu fulgii aripilor frânte. Spre seară își ridică ochii bulbucați spre cer, parcă șoptind fără de glas:
-N-are rost să gândim prea departe. Chiar dacă lacul ăsta înghețat seamănă a cavou, noi suntem datori cu încă o moarte până la primăvară.
Spusele lor se rotunjeau în piepturi și piereau pe buzele umede ca un blestem al tăcerii.
Tăcerea durea. Orice tăcere doare atunci când nu e ascultată...
Și povestea devenea tot mai dezlânată, pleoapele se îndesau cu țurțuri ascuțiți. Alunecau zgomotos în mânecile cămășile sfâșiate.
Cuvintele mocneau undeva, după o perdea groasă și se spărgeau ca o izbitură de topor în gheața transparentă a lacului...Poate nici nu erau cuvinte obișnuite, ci erau doar acele silabe conservate în ecoul timpului, sunetele celor plecați care, acum, se întorceau să-și caute stăpânii...
O mână caldă străbate prin aripa timpului. Mă ajută să mă ridic. Simt căldura cum îmi răscolește cele mai ascunse interioare și întreb ștergându-mi ochii cu palma stângă:
-Doamne, cât timp s-o fi cernut de când am adormit pe duna asta albă, îngropată de nisip?