Lumina de veghe

Întunericul clipocește din genele plumburii încercând să pătrundă o fărâmă din lumina de veghe uitată de singura ființă vie care mai cutreiera abisul...
Pasul ei șovăitor, desprins parcă dintr-o neînțeleasă eră se auzea tot mai apăsat, mai cutremurător, contopindu-se într-un nemaiauzit ecou, făcând ca Universul să crape în milioane de celule dispersate de un „bum” amețitor.

Hăurile se căscau ca gurile știrbe, adânci și amenințătoare iar peste tot ținutul crepuscular se întrezărea, ca o geană timid deschisă din somnul omenirii, o rază sângerie trezită dintr-o nedeslușită sete de evadare...

Celulele nășteau vieți și fiecare viață încerca o formă care să i se potrivească...

Milioane de piei încercau să umple trupuri dezgolite dezagreabil...
Niciuna parcă nu se potrivea și ca într-un magazin second-hand, ca într-o paradă a umilinței, pieile umblau dintr-o mână în alta încercând să-și acopere chipurile.
Uneori, ochii nu se potriveau cu ferestrele tăiate în dreptul sufletelor...
Alteori, oasele craniului împungeau ostentativ scalpul...
După o muncă de sisif, piei și trupuri au fost invadate de o lumină orbitoare.
„-E lumina de dincolo”, șopteau ele...ascunzându-se una în spatele celeilalte.

Dar acea lumină a făcut ca obositele „făpturi” să-și găsească grabnic pielea gata pregătită .
Numai că unele piei erau deja ciuruite și când simți că ți se scurge sufletul, e pentru că ai nimerit într-o astfel de piele.

Lumina orbitoare s-a stins.
Moartea și-a luat în dinți trandafirul însângerat și a început să însemneze oamenii...
Îi alegea pe cei mai cruzi și îi trimite pe „insula poeților”.
Acolo aerul e veșnic rarefiat, miroase ostentativ a flori de lavanda, iar nou-veniții sunt rugați să scrie pe frunze cartea de iubire...

Aici a rămas doar lumina de veghe în care îmi sprijin şi eu pentru o vreme gândurile cu care, dacă vreau, mă prăvălesc în „insula poeților” ca într-un carusel al vieții și al morții...

Privește și acum.

Chiar dacă oglinda era spartă, era aceeași oglindă în care și-a privit copilăria,adolescența, viața în cele mai adânci simțiri.
Privește și acum...
Își trece o mână tremurată peste chip.
Mâna sau chipul sunt înscrise cu dâre aspre de care nu scapă nici o rătăcitoare pe acest înșelător paradis...
E oglinda...Sau poate doar cartea amintirilor își pâlpâie filele peste față ca o adiere ușoară într-o zi tristă de prier.
Crede că nu va regreta nimic, nici nopțile de mai inundate de praful edenic al liliacului, nici poveștile aprinse cândva, într-o seară imaculată de iarnă, poveștile acelea care au prins aripi și au zburat ca într-un arabesc nedeslușit pierzându-și culoarele uitării...
Pipăind, caută copilăria.
Copilăria?
Da. Tărâmul acela al viselor candide. Nimeni nu a mai trăit-o la fel pentru că fiecare o simte cum îi șoptește sufletul.
Este ceva de neuitat să te simți regină peste ape, să le stăpânești cu puținul tău trup, și ea, uriașa fantasmă, ca o știmă neîmblânzită, să te asculte, să-ți cânte cu valurile pe care nu le-a mai cântat nimănui la fel și să-ți legene visele pe aripi de gene.

Te așteaptă undeva, departe, casa cu nucul cel falnic de la poartă. Nucul prieten şi purificator. Păstrător fidel al gândurilor tale de mic faun, cu pătucul dintre ramuri unde veneau prietenii să ți se alăture ca într-un altar sacru, iar tu să-i umbrești cu veșnicia.
Să te simți stăpâna unor ținuturi, să oferi și altora din paradisul ce a fost cândva al bunicilor şi al mamei mele, și într-o clipă blestemată să pierzi totul, să ții mâinile răsfirate și să simți cum sufletul ți se scurge printre degete...
Ai simțit vreodată, cititorule, cum ţi se scurge sufletul și bucăți din tine se ridică înfiorător spre cer???
Iar tu, de dragul celor dragi, trebuie să o iei de la capăt...și iar...și iar de la capăt.
Simți că drumul e nesfârșit și anevoios.
Dar mă întorc în gând, în lumea oglinzilor mele și văd chipurile dragi ce își arată doar pentru o secundă fața, apoi se pierd înălțându-se cât mai sus, până în locul în care mâna mea nu mai poate ajunge.
Bietele mele chipuri pierdute...Le mulțumesc pentru că s-au depărtat, doar așa vor trăi veșnic în mintea mea ca niște buni tovarăși de joacă, cu care dacă vreau, pot să mă joc mereu, să inventez mii și mii de jocuri...Glasurile lor mai au ecou în inima mea și vor avea veșnic...

Asta e lumea pe care o țin ascunsă în suflet şi pe care uneori o scot ca să o pot privi doar eu...

Lumea aceea e pierdută dar, azi, pot să îi cânt o sfâșietoare melodie din flaut așteptând să se desfacă cerul...

Anii mei de liceu...

Complexe puternice...
Liceul însuși mă complexa prin grandoarea lui...uneori mi-era frică să nu mă pierd pe culoarele lui ca pe unul al timpului şi să nu evadez într-o nouă dimensiune străină mie.
Am vrut un liceu modest unde să mă simt bine, un liceu de chimie, dar pe vremea aceea școala hotăra ce profil vom urma elevii, nu era voie de plânsete sau argumente.
Liceul meu era evadat de mici artiști : clase de pictură , muzică, sculptură, filologie şi învățători, educatoare...
Atelierele de lucru îmi luau ochii. Nu știam cum puteau copiii aceia , care-mi semănau fizic(aveau doar doua mâini, ca şi mine)să creeze niște minunății de lucrări.
Nimerisem în cameră cu o fată de la muzică(studia oboiul) şi una de la pictură, un talent desăvârșit...Mă întrebam ce caut acolo...şi aveam inima strânsă ca într-o menghine...Mă rugam zi şi noapte să iau note măcar de 6, nota 5 o excludeam , era sub demnitatea mea să o accept...
Prima notă am luat-o la limba română, după ce profesorul ne-a rugat să povestim ceva...un film, un roman, o întâmplare... asta m-a derutat...Eu știam să execut ce mi se cere , nu să fac ceea ce doresc. Nu-mi puteam aduna gândurile...stam prostită în fața foii albe şi minutele treceau ca păsările speriate pe lângă mine...
Într-un târziu m-am hotărât şi am început să povestesc romanul Anna Karenina , de Lev Tolstoi, așa cum am înțeles eu, cu mintea mea de copil drama femeii prea încercate de soartă...
Pixul aluneca ușor şi eu zburam alături de eroină, apărând-o şi contopindu-mă cu conștiința ei.
Când s-au adus lucrările am fost foarte surprinsă de notă, ceea ce m-a făcut să ridic standardul în rugăciunile mele şi să cer note mai mari de 8.
Colegii, prea simpatici şi diferiți de cei cu care mă tăvăleam prin noroaiele de la ţară...Parcă prea curați, prea ordonați şi miroseau liniște, a lipsă de griji şi nevoi, de care eu eram prea încărcată...
Mă spălam și-mi scrijeleam cu unghiile fața ca să îndepărtez arsura soarelui şi măsliniul natural cu care m-a înzestrat Dumnezeu...
Gândeam:Doamne, de nu m-ar crede cineva țigancă...Şi parcă-mi aude gândul o fetiță frumoasă ca o zână din povești , cu un trup micuț ca şi al meu , dar foarte blondă şi cu ochii de un albastru marin...Se apropie încet şi mă întrebă senin:
-Ştii țigănește?
Eu mă desfac în mii de bucăți, mă înalț până la ceruri şi cad de acolo de multe ori...Îmi amintesc de porecla cu care mă disciplina fratele meu şi de furia care mă apuca atunci când ne certam. Sunt amețită şi parcă nici nu mai văd...dar reușesc să îndrug silabisind abia:
-De ce crezi asta?
-Nu ştiu...arăţi aşaaa...Eşti brunetă...
Tocmai ea , care-mi era cea mai dragă dintre toți, gândesc haotic...Nu se poate...Sigur visez....Şi-mi clipesc braţul...dar mă doare . Deci i-adevărat. Spun supărată:
-Nuuu...
Fug...fug...şi lacrimile se iau la întrecere cu mine, apoi coboară ca un vad care s-a rupt...Ajung în cameră, mă așez cu fața în pernă şi iar plâng...
După un timp mă liniștesc şi cineva parcă-mi șoptește că ea va fi cea mai bună prietenă a mea din timpul anilor de liceu. Dar mi-e nu-mi vine să cred...
Aşa a fost. Era foarte frumoasă dar foarte slab pregătită şi eu acopeream lacunele ei la învățătură în fiecare seară, în sala de meditație, unde mergeam să îi explic multe lucruri pe tablă ,ca o mică învățătoare şi o făceam cu drag, fără să-i port ranchiună pentru durerea pe care mi-a provocat-o la început de an școlar.
După o lună de școală s-a schimbat profesorul de limba română cu o doamnă care mi-a rămas pentru totdeauna în suflet...După teza de limba română m-a chemat pe hol şi mi-a spus că îi place cum am tratat subiectul...Apoi m-a întrebat dacă am bani (îmi știa situația materială precară)...am spus că am...dar nu i-am avut niciodată, în timpul liceului...Mi-a pus niște bani în buzunarul de la uniformă şi mie îmi vene să plâng...nu știu dacă era rușine sau revoltă pe viața mea care mi se părea nedreaptă...
Doamna mi-a zis:
-Să te duci şi tu la Alimentara din colț, că s-au adus portocale...Mergi să-ți cumperi! 

Îmi aduc aminte că mama era foarte săracă...Nu avea un venit propriu şi era nevoită să crească animale multe, să ne întrețină , pe mine şi pe fratele meu ,la cele mai bune licee din Botoșani...
O dată m-a vizitat la școală şi mi-era așa de dragă:
Ea şi chipul ei sfânt de eroină desprinsă din nuvela lui Agârbiceanu, pentru că mama chiar semăna cu Fefeleaga...la asprimea mâinilor şi a vieții.

Copiii priveau suspicioși la hainele ei curate dar destul de vechi, însă mie nu îmi păsa. Ea era pentru mine zână cea bună.Venise să-mi cumpere trening şi pijamale noi...pentru că după ce am dormit fericită în niște pijamale moi şi frumoase,( fabricate dintr-un material de foarte proastă calitate), la prima spălare mi-am dat seama că pantalonii îmi ajunseseră la genunchi, haina avea mânecile până la coate şi nasturii aproape plesneau...
Nu știam cu ce să mă mai îmbrac dar am găsit prin geamantan o rochiță subțire pe care o purtasem la un hram al satului...
Dimineața, când pedagoga a strigat cu glasul strident :Hai, la înviorare , fetelor!!! eu nu știam cum să cobor în curtea internatului în rochiță...chiar m-a întrebat aspru :tu de ce nu te-ai dezbrăcat de rochiță aseară?
Cu toată asprimea ei, femeia mă îndrăgea, cum nu îndrăgise prea multe eleve....Chiar îmi spunea spre surprinderea mea şi a multora ,,fata cea draguța din a 9 D,,...Mă uitam în dreapta, mă uitam în stânga, să văd şi eu fata draguță, nevenindu-mi a crede că ea vorbea cu mine.

Temele trebuia să le facem într-o sala de clasă care se numea Meditator. Nu puteam să învăț în sala aceea cu mai multi copii şi i-am spus plângând asta...Ea mi-a zis că pot rămâne o perioadă în cameră...dar să nu știe nimeni...Eram fericită...
La școală, colegii m-au primit chiar cu simpatie...Ieșeam în evidență, poate pentru că eram cea mai mică de înălțime şi arătam altfel decât ei...Veneau pe rând să mă atingă...spuneau arăt puțin ciudat..mă luau de mână....Era frumos...
Dar inevitabilul s-a produs la ora de matematică.
A apărut o profesoară de o severitate exacerbată...Spaima liceului.
Pe noi, cei de la filologie ne complexa gândul că o să ne creadă pe toţi o apă şi un pământ...
Culmea era că mie îmi plăcea matematica tot așa de mult ca şi literatura...
Profesoara era de o prestanță exagerată..Îmbrăcată mereu impecabil..asortată cu toate accesoriile , părul, toate aveau nuanța hainelor pe care le purta în acea zi...şi venea îmbrăcată mereu cu alte haine...
Eu mă uitam la ea ca la un film...şi mă minunam...Aşa ceva nu mai văzusem niciodată.

Vine la prima oră şi umple tabla de formule şi vorbește fără să ne privească...
Aproape de sfârșit , spune ca pe o bandă magnetică, cum le spunea tuturor elevilor de generații întregi:
-Cine nu a înțeles e rugat să ridice mâna...
Eu privesc speriată în jur...Toţi au înțeles...Şi gândesc :e clar, trebuie să spun. Nu are rost să mint de la început, trebuie să fiu cinstită cu mine însumi.
Uite, sunt singura care nu a înțeles...Ridic timid mâna sus...
Profesoara e năucită de-a dreptul. Nu-i venea să creadă că am îndrăznit...Copiii mă privesc şi ei speriați de ce ar putea să se întâmple...
Tovarășa își revine repede şi spune:
-Bine o să mai explic o dată, dar te rog să mă urmărești cu mai mare atenție...
Sunt așa de zăpăcită de situația creată, încât parcă sunt o cârtită ieșită abia atunci din pământ...
Ce atenție! Îmi venea să mor...Nu am înțeles nici cât înțelesesem la început.
Parcă mă zăpăcise şi mai tare.
Aş  fi vrut să şterg cu buretele o parte din timpul celei ore.
Vrea să mă scoată la tablă să facă niște demonstrații, poate ca să mă pedepsească pentru îndrăzneală..Sigur nu aş fi putut face nici un pas...
Dar sună clopoțelul spre ușurarea mea şi a colegilor din clasă.
Îmi spune că data viitoare să mă prezint la tablă fără să mă cheme ea...
E pauză...Copiii roiesc în jurul meu şi recunosc toți că nu au înțeles nimic...nici unul...

-Ești o curajoasă, îmi spun cu toții...
-Nici unul din noi nu a îndrăznit să spună asta...n
-Nici noi nu am înțeles nimic...nimic...
Povestea mea a circulat mult timp în liceu...
Dar ceea ce m-a bucurat a fost faptul că severa şi distinsa mea profesoară nu a acordat mare caz curajului meu şi m-a tratat onest până la sfârșit.
Sfârșit care a venit peste doi ani, pentru că a murit de un afurisit de cancer...şi am regretat-o ...şi o regret şi acum...
Eu am văzut în ea omul de dincolo de catedră...
I-am ajutat pe toţi colegii care nu se prea descurcau la matematică,
Ea știa asta, dar îmi era recunoscătoare pentru că întindeam mereu mâna spre ceilalți copii...
O vreme sufletul meu a fost în doliu..Știu că ea chiar a văzut în mine copilul acela ambițios de la ţară care mușcă din carte doar pentru a demonstra că suntem cu toții într-un ring şi trebuie să luptăm...
Poate vedea în mine povestea ei...
Nu știu...şi nu am știut nici atunci.

Învățătorul(fragment)

A venit vremea să merg la școală . Cu emoție și frică pășesc pe
holurile școlii care mi se părea imensă, deși într-o vizită, după mulți
ani am privit zidurile acelea albe care acum îmi păreau prea joase , iar
lumina pătrundea șovăind prin geamurile mici.
Aceleași șanțuri și același teren mâlos, cu iarbă sălbatică, neprietenoasă care ne tăia genunchii prin
asprimea ei.
Mă și mir că am învățat carte din primul an...
Tovarășul ( Dumnezeu să-l odihnească în pace!) nu era un om rău dar căzuse în patima
băuturii, iar noi eram o altă generație sacrificată pe altarul beției
sale...Nu am amintiri pregnante, nu rețin sfaturi sau clipe
memorabile...Îmi amintesc doar de o veșnică durere de spate care m-a
chinuit până ce am plecat în altă școală, la clasa a cincea....
Tovarășul ne lăsa mereu în pauză. Pauzele erau prea lungi și ne zbenguiam, de
cădeam frânți când ajungeam acasă. Parcă am fi tras ca boii în jug.
Tovarășul avea o fetiță mai mică decât mine cu un an , care fizic mă depășea cu
trei, patru. Era greoaie și mai bondocă dar tare drăguţă.
Durerile de spate veneau pentru că o căram zilnic în brațe, spre a-i atrage atenția tovarășului.
Sigur nu mă vedea niciodată...Nu prea existam pentru el...Mai importantă
era sticla lui, ce se odihnea veșnic după sobă . De aceea ne ține mereu
în pauză...pentru a-și îneca amarul.
Era prieten bun cu tata și ne vizita mereu, ba mai serveau un pahar de vin împreună. Îi spunea tatei că am
cap bun, dar nu vreau să scriu frumos...
După ce pleca, tata îmi cerea caietele , îmi lua ușor urechea între degete și mă întreba ce am
scris...Ce să înțelegi din niște semne încâlcite? Dar tata înțelegea,
și-mi citea...Abia atunci, parcă mi lua se o perdea de pe ochii și înțelegeam
ce am scris...
Îmi vorbe bând și-mi spunea cu glas de arhanghel : să te silești, să înveți, să nu zică lumea că ai luat premiul pentru că învățătorul mi-e prieten...
Eu promiteam cu lacrimile ca niște perle neșlefuite, și nu ridicam privirea până nu pleca... Mă sileam...mă sileam...două- trei zile...Apoi, literele se așezau iar strâmbe în
caiete parcă scoțând limba la mine și făcând semnul acela cu degetele la
tâmplă, pe care ni-l făceam noi, copiii, când voiam să ne scoatem din sărite unii pe alții...
Cu inima strânsă, gândeam: de nu mi-ar cere iar caietul...
Când încep altul o să mă silesc mai mult...
După câteva zile urechea mea ajungea iar în mâinile tatei și el mă strânge ceva mai
puternic ...spre a-mi aduce în minte promisiunea făcută.
Pot zice că tata era învățătorul meu...
Chiar mă gândeam la dezavantajul celorlalți...
Când am ajuns la altă școală, profesoara de română, mereu întreba de ce
numai eu știu...
Eram într-o concurență acerbă cu 3-4 băieți...
Unul dintre ei, era cel mai deștept și-mi cam umplea visele...dar le spunea
colegilor că m-ar fi plăcut dacă eram mai albă...Mă spălam mereu și-mi
frecam obrajii când mă apropiam de școală doar, doar i-oi părea mai
albă... Nu i-am părut niciodată...Nici nu îi mai rețin numele și ce drag
mi-era atunci, Dar în mintea mea îl porecleam , fără să știe nimeni „gălbejitul”..Poate dintr-o frustrare copilărească, pentru că-mi luase locul la învățătură.

Tatăl învățătorului era veterinarul din zonă . Venea pe la tata și îi povestea câți juncani a vândut el să-și facă
feciorul învățător și om mare. Mare era , pertru că era masiv și
grăsimea îi atârna ostentativ pe burtă.
Mă gândeam că tata nu are atâția juncani și că eu nu o să ajung niciodată învățătoare...
Atunci, am început să învăț singură cu acea furie care apare când nu ai
alternative...
Am luat premiul întâi în fiecare an . Nu știam dacă îl merit sau e un semn al prieteniei învățătorului față de tata .
Primeam de fiecare dată diploma cu o vinovăție copilărească...ba și colegii mai
ducea vorba că tata îl roagă pe tovarășu” să mă trecă prima și mă
priveau cu invidie și neîncredere.

După mulți ani am aflat că tovarășul devenise primarul comunei. A făcut niște lucruri ilegale. A
ajuns în pușcărie și acolo a murit.
Mă gândeam la vorbele îndârjite ale tatălui său când îi spunea tatei: Măi, Nică , pentru copii să faci
totul ca să-i faci oameni...Nu știi câți bani am dat eu să-l fac om pe Ghițăluș al meu (pe domnul îi chema Gheorghe).
Mă gândeam dacă omenia se cumpără sau e doar o iluzie. Și-n inima mea de copil se dădea o luptă pe viață și pe moarte.
Apoi, mai târziu, singură am împărțit lumea în două categorii : a celor care
cumpără totul și a celor care câștigă, prin sudoarea frunții, totul . Am
știut că o să fac parte din a doua categorie...

Cine, și când ne face oameni și cât trebuie să plătească pentru omenia din noi?

Sărmane învățător care nu mi-ai lăsat amintiri plăcute în inimă. Cum te-am
iubit ca pe o icoană atunci când mintea mea nu putea pătrunde în
adâncurile omenești. Alergai mereu pe imaș și noi te priveam de acasă :
eu, cu drag, frații mei, cu hohote de râs , spunând că ești un prost
pentru că și tatăl tău recunoaște asta, și-ți spune „ghițăluș”,
recunoaște și el că nu ești decât un bou mic, mic, chiar dacă ești
mare...
Alergam cu lacrimi în ochi la tata și palmele lui se odihneau pe fundul fraților mei, punându-i să-și ceară scuze de la mine care nu mă mai opream din plâns, așa, doar ca să-l pot răzbuna pe învățător pentru ,,nedreptatea care i se făcuse,,...

Tatăl lui îl aducea în ridicol din prea multă dragoste. Și acum îmi răsună cuvintele lui, strident în urechi, când se întorcea de la târg:
-Ghițăluș al tatii!!!!!!!!!!!Hai acasă, că ți-a adus tata halviță !
Frații mei iar erau pe jos chircindu-se în hohote doar spre a-mi face în ciudă.

O altă lume își deschidea acum porțile pentru mine...
Lumea din oglindă se retrage cu pași neauziți şi nevăzuți: tovarășu``, fetița lui mică și greoaie, tata, frații mei...toți își acoperă fețele cu mantia uitării și încearcă să se mai odihnească..

Stanca

Iubirea lui durea mult.

Se lăsa o clipa doar spre ea, ca o pâlpâire uşoară deasupra sufletului ei, doar atât cât să-i vadă cutele acelea, adânc săpate de o cuminte aşteptare....Apoi, vanitos din fire, îşi lua răcoarea de pe tâmplele ei arzânde, îndreptându-şi trupul zidit cu mare migală spre alte, alte femei, cărora le închina viaţa lui de rutină...cu acel "ceva" sălbatic în privirile-i languroase de cuceritor al fortăreţelor medievale...
Pe ea o sacrifica, pentru că se cerea sacrificată.Îl revolta iubirea ei nechemată....nedorită şi totuşi uneori o striga...nici el nu ştia de ce...o striga din obişnuinţă sau doar ca să o umilească.
..................................................................................................................
Ea era nepermis de sensibilă...
O "victimă" sigură de care uneori mi-e milă, gândea el...
O credea prostă, chiar sub medie, o devoratoare de iluzii pierdute demult, care-şi ascundea lacrimile sufletului în vorbe goale, poleite cu migală, încă din nopţile acelea albe când cerul părea că se destramă peste ei şi stelele cer mângâieri ascunse.
Ştia că e "slabă" în prezenţa lui, dar se simţea bine încorsetat în gândurile ei şi n-ar fi destăinuit nimănui starea aceea de bine...care i se părea înjositoare...
Se voia doar stăpân peste un trup ...doar stăpânise atâtea trupuri, aproape şlefuite în marmură, încât trupul ei părea un obiect uitat la margine de drum.

Îşi şoptea adeseori:"îmi convine", ea o să se întoarcă mereu şi eu n-o să îmbătrânesc niciodată...Ar putea să fie fântâna vieţii mele, nesecată, din care să mă pot adăpa continuu. Surâdea comparaţiei găsite, aşa cum surâzi unui vechi prieten întâlnit întâmplător.

Cum să o răsplătesc?
Dar oare nu am răsplătit-o? Sunt Ulisele ei modern...Mereu plecat pe alte valuri...
Cândva o să mă întorc la ea...N-am timp acum să o mângâi...Mă dor mâinile...Cioplesc prea mult în piatră. Vreau să-mi desăvârşesc opera...Piatra nu se lasă uşor modelată. E dură. E un alt material...Ea e moale...o pot crea după bunul meu plac...Şi s-a frecat la ochi, nu ca să-şi adune gândurile sau să-şi ceară iertare că n-o iubeşte, ci ca să-i desluşească mai bine chipul împovărat, chipul acela care i se dăruia necondiţionat în întunericul din ea...

Într-un târziu, Stanca s-a privit şi ea în oglindă şi nu s-a mai recunoscut : ochii erau umbriţi de o tristeţe în care te puteai pierde, părul îi încărunţise şi în jurul ochilor erau săpate adânc urmele deznădejdii trupului ei prea zbuciumat...
I s-a făcut milă de ea , de slăbiciune ei, de iubirea aceea pe care o hrănise din trupul ei şi care acum agoniza la capătul cerului. Parcă desluşea toate tainele vieţii aceleia ticăloase. Îi venea să plângă şi să răsufle adânc...tot mai adânc, de teamă ca sufletul să nu-i crape în mii de bucăţi. Mai voia să elibereze ecoul din răsunetul ei interior, să nu-i sfarme ferestrele casei pe care a clădit-o, sperând ca el să se oprească şi să o locuiască...
Îi venea să se certe, cu vorbe de ţărancă, să se întoarcă la rădăcini şi să-şi strige : la ce bun să-ţi pângâreşti trupul, când sufletul tău n-a mai fost tâvâlit prin mocirlă? La ce bun fumul asta de iluzii, manuscrisele pe care voit le pierdeai, crezănd că ai să scapi, când ele se întorceau mereu la tine?
Îşi aranja părul în oglindă, mângâindu-şi linia fină a obrazului şi gândea că nu a fost frumoasă niciodată şi totuşi un "altceva" a făcut-o cândva dorită...Oare era răsplata vieţii?...Cei lasaţi în urma de ea se rugau să nu se elibereze niciodată şi să-şi frângă disperarea în trupul lui?
Era ca într-un lanţ emoţional al slăbiciunilor...

Un frig şi o foame de el a început să-i pună stăpânire pe tot trupul...

Era linişte...
Luna s-a înfipt cu putere în cerul nopţii şi stelele parcă voiau să coboare clipocind într-o disperare complice.

Ce trist!
Nu-şi putea astâmpăra nevoia de prezenţa lui cu luna rece şi cu stelele astea care sclipesc albastru...
Orice iubire e o robie şi ea a obosit să-şi mai înjuge trupul...

De mâine, iubitul ei va fi doar dorul ei ...

Apoi a căzut într-un somn adânc, fără vise, un somn cu care avea să se hrănească mult timp Stanca, femeia asta palidă cu doi nuferi zugraviţi pe obraz...

Se întreba uneori, cu lacrimi de cristal în colţul gurii:când o să se termine totul?

Dar viaţa trecea peste ea apăsat, tot mai apăsat...Şi, adesea, o zgâlţâia tare de umeri, întrebând-o nepăsătoare:
-Mai trăieşti?

stampe

gândul meu se deschidea ca aburul unui cimitir fără de cruci pentru încă un val de șoapte călcam negura aspră a nopții şi mă topeam dincolo de bolta cerească în lumea violacee de dincolo de zare în lumea nepătrunsului îngerii îți mângâiau obrazul cu vârful arpelor înmuiate în amurgul sângeriu îți arătau trupul meu albastru descompus demult în arabescuri neînchipuite/un mozaic al umbrelor hexagonale -este ea? îi întrebai nedumerit. ea, femeia cu trupul clădit din ziduri înalte? ea, femeia cetate mai albă decât mecca? și îți acopereai chipul deșert cu trupul palid al lunii spre a te umple de raze sidefii părei un abis trezit din somnul veșniciei în mijlocul unei ceremonii de înscăunare al unui presupus rege aflat deja la capătul zilelor nenumărate am pășit fără de urmă purtându-ți pe umerii firavi ruinele îmbâcsite de ierburi tăioase trupul meu metalic tot creștea creștea fățarnic ca un arbore solitar înrădăcinat în firele nopții armura îmi ruginea ca o poveste despre corăbii cu aripile înfipte în brațele întrepătrunse în zbor de păsări prădalnice furam lumina ochilor de șoim și ne pierdeam veșnici hoinari fără de trup...fără de nume...fără de zi sau fără noapte vechi simboluri ale unor urme stampe regăsite din vremurile de demult...

Copilăria cu „va fi odata”

Copilăria cu ,,a fost odată,,

Copilăria este un tărâm magic. Nu știm când şi unde începe şi nu știm când şi unde se termină. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla orice.

Orice!

Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu și de toate tainele existentei.

Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu șapte capete, cu zgripțuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii mintii şi chiar reușim să credem cu tărie că am fost Acolo,

Copilăria este singurul moment al vieții în care trăim totul la maximă intensitate. în care plângem şi în același timp râdem cu lacrimi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.

Când începe şi când se termină copilăria?

Nu știm. Știm doar că, la un moment dat ne e rușine să ne mai comportăm ca niște copii.

Avem pretenția şi dorim să fim tratați ca adulți, ca persoane pe deplin responsabile, mature.

Uităm că am fost eroi, zâne, prinți, balauri, vrăjitoare bune.

Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea.

Devenim sclavii propriilor noastre prejudecați şi auto limitări.

Ar trebui ca măcar în suflete să rămânem veșnic aceiași copii.

Din păcate, copiii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spatii închise, limitate.

Stau aproape tot timpul, în fața ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte de noapte cu prieteni de peste mări şi țări, dar neștiind să bată la ușa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediție" prin pădurile din apropiere.

Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monștri hidoși, de filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reușește să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliți şi împlântați în cele mai ciudate părți ale corpului.

Este datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puțin automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumnezeu.

Este datoria noastră să le spunem povești, să le așezăm cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre zboruri de păsări şi fluturi.

Vom ajunge la vârsta la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranțe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleștar, spre a le putea vorbi nepoților noștri despre o copilărie cum n-a mai fost:

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată,, spune inegalabilul Creangă. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.

,,Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul sau, gândește că se află călare pe un cal din cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, şi răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băț își descarcă mania în toată puterea cuvântului,, spunea povestitorul.

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi așa cred că au fost copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."ne povestea inimitabilul Creanga în amintirile sale...

Copilăria copiilor mei nu mai începe cu magicul și demult uitatul:"a fost odată...",ci începe searbăd, împovărată de grijile celor mari, cu nemilosul:"va fi odată..." o lume magică, ireală ,în care cuvântul prietenie o să-și recapete valoarea care i-a fost furată...

Cuvântul cinste poate să triumfe ca în lumea de mărgean a poveștilor mult uitate de unii...sau necunoscute vreodată...de alții...

As vrea ca sufletul curat al copiilor să se conserve pentru veșnicie în cinste,dreptate şi noblețe...

As mai vrea ca noi, OAMENII maturi, să nu mai vorbim aşa mult fără a spune nimic.

AS VREA CA OAMENII MATURI SA FIE MAI RESPONSABILI...Poate MAI SERIOȘI...MAI OAMENI...

Nu vreau ca visele noastre şi ale copiilor şi nepoților noștri fie îngropate într-un cimitir al disperării şi al ne-speranței.

Doamne ajută!

P.S.: am regăsit printre postările mele foarte vechi de pe net, un eseu scris de mine, la un examen de grad didactic

Cuvantul D R A GOSTE

Acolo unde logica nu ne poate lămuri, Credința ne luminează şi dă sensuri nebănuite vieții, lucrurilor, fenomenelor care, uneori, ne par ireale.
Când conștiința e împăcată, în suflet este Lumina, împăcarea, armonia cu Universul, dar când acea conștiință este întunecată de diversele probleme, când e tulburată de apele învolburate ale vieții, omul e și el tulburat căutându-și propria identitate, definirea sensurilor vieții sale și atunci născocește alte căi spre a-și liniști tulburarea.
Cea mai simplă și la îndemâna oricui este calea păcatului, Acea cale decadentă a asocierii cu indivizi de aceeași condiție morală, pierzându-se în non-sensuri, în superficialități, ne-mai-știind cine sunt, ce sunt și încotro se îndreaptă şi care e menirea lor adevărată pe acest pământ..
Toate acestea se întâmplă din cauza lipsei lui Dumnezeu, a fărâmei de îndumnezeire, a scânteii divine în inimile omenești..
Cuvântul dragoste și-a pierdut de mult sensul încărcat de puritate .
Bineînțeles că Dragostea îşi are izvorul în cuvântul D R A G ,
A-ti fi drag de cineva și a încerca să-ți reverși sufletul în sufletul persoanei dragi este ceva care te înălță. Dar mare atenție la curățenia sufletului tău, pentru că dacă este curat, persoana dragă se va înălța spiritual alături de tine, dar dacă sufletul este învolburat, persoana draga va resimți tot răul tău, toată întinarea ta și va trebui să se îndepărteze o vreme de tine pentru a se vindeca şi a încerca să te vindece şi pe tine prin ea.
De aceea vă zic şi eu ce au mai zis şi alții, şi anume că răul ar trebui să fie pentru voi ca scrisul în apă...
Oare a încercat cineva să scrie cu degetele în apă?
Oricât v-ați strădui, nu veți reuși pentru ca semnele se pierd.
Aşa și faptele necugetate pe care chiar dacă le gândiți la vremea necazului vostru, să nu le faceți,  după cum nu puteți să scrieți în oglinda cristalină a unei ape.
Gândiți frumos şi rugați-vă Unicului Dumnezeu, mărturisindu-L în orice Clipă.
Este gratis.
Doamne ajută!

Linişte bolnavă

la porţile nopţii 
îngenunchiază umbrele
unor copaci smulşi din rădăcini
ca o linişte  bolnavă
adormită pe braţul timpului

Cântec de veacuri

Locul acela e numai al meu. Acolo pasărea trandafirie Ibis pășește îngândurată pe limbile aurii ale nisipului şi se hrănește cu peștișori din poveștile fermecate. Ea îndeplinește toate dorințele... Bătrânii sunt înțelepții care înșiră metănii de chihlimbar pe sfoara timpului şi aruncă rugăciuni de cristal înspre cerul de mătase. Ei știu a răspunde suferințelor omenești.

Într-o zi mi-au povestit că locul acela începe acolo unde se termină suferința.

Exact din locul unde cerul sărută pământul începe un alt tărâm străjuit de palmierii umbroși, primitori. În fiecare palmier sălășluiește câte un șarpe verde hrănit de doi pământeni cu mană cerească, cu faguri de miere şi cu pâine sfințită...Șerpii chiar au început a-şi șlefui fețele asemănându-se cu oamenii, contopindu-se printre ei...crezând chiar şi ei că sunt oameni.

Nu departe de aici, murmură marea același cântec de veacuri...

Pe țărmul mării mele, vezi înșiruite castelele fericirii, castele de nisip ridicate-n amintirea oamenilor care și-au pierdut sufletul. Sufletele lor stau ascunse în interiorul lugubru al castelului şi nu pot să iasă. Se aud doar strigăte fără ecou... Ei sunt oamenii care au găsit pe pământ fericire...

La fiecare ușă a castelului stă de strajă câte un balaur cu 3,5,7,9...capete. Castelele se înmulțesc pe măsură ce unui balaur îi cresc încă două capete. Nimeni nu știe cine înaltă castele de nisip şi nici cine înmulțește capetele de balaur...

Uneori copiii aleargă pe valul pătimaș care sărută nisipul şi scriu mesaje de iubire pe buza întinsă a falezei...1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 sar pe într-un șotron imaginar şi aruncă pietrele.

Zădărnicie...

Apa nu are milă.

Amintirile sunt șterse.

Lacrimile se amestecă cu apa sărată.

Nu se mai cunoaște lacrima. Ochiul şi-a schimbat cu totul forma. Seamănă a mare necuprinsă.

S-au strâns la sfat bătrânii. Au decantat apa mării. Aşa s-a născut lacrima. Lacrima pe care au pierdut-o cândva niște gene de mătase.

Uşa castelului se deschide. Iese un suflet. Balaurul străjer doarme. O fetiţă se apropie cu pasi fară urmă. Îmi pune degetul arătător pe buze, mă privește prin ochiul de chihlimbar, îşi aranjează fundițele şi îmi șoptește tainic:

-Sssss! Apleacă-te şi trăieşte! Plimbă-te! Cheia e la tine. Încă mai ai condurii fermecați cu care te poţi plimba prin suflete...

Cu pașii împleticiți, privind înapoi, suflă ploi de aur şi lumină peste femeia din mine...

De atunci, timpul nu s-a mai măsurat în clepsidre...Timpul meu s-a măsurat în fascicole de lumină.

Duna

Când ploile ne umplu sufletele cu picături cristaline de lacrimi, bisericilor li se face frig, sfinții simt umezeală în oasele albite și coboară pe furiș din iconostas, în poveste.
Poveștile ne țin întotdeauna de cald pentru că sunt spuse la gura sobelor.
Dar, iată, sfinții se pierd printre oamenii de rând și noi visăm cu glas tare.
Da, visele strigă uneori prin gura vântului și în iarna asta, mai albastră decât celelalte, a nins cu aripi culese de păsări fără de zbor.
La marginea copcii ies peștii să își atingă înotătoarele, amestecându-se cu fulgii aripilor frânte. Spre seară își ridică ochii bulbucați spre cer, parcă șoptind fără de glas:
-N-are rost să gândim prea departe. Chiar dacă lacul ăsta înghețat seamănă a cavou, noi suntem datori cu încă o moarte până la primăvară.
Spusele lor se rotunjeau în piepturi și piereau pe buzele umede ca un blestem al tăcerii.
Tăcerea durea. Orice tăcere doare atunci când nu e ascultată...
Și povestea devenea tot mai dezlânată, pleoapele se îndesau cu țurțuri ascuțiți. Alunecau zgomotos în mânecile cămășile sfâșiate.
Cuvintele mocneau undeva, după o perdea groasă și se spărgeau ca o izbitură de topor în gheața transparentă a lacului...Poate nici nu erau cuvinte obișnuite, ci erau doar acele silabe conservate în ecoul timpului, sunetele celor plecați care, acum, se întorceau să-și caute stăpânii...
O mână caldă străbate prin aripa timpului. Mă ajută să mă ridic. Simt căldura cum îmi răscolește cele mai ascunse interioare și întreb ștergându-mi ochii cu palma stângă:
-Doamne, cât timp s-o fi cernut de când am adormit pe duna asta albă, îngropată de nisip?

O pagină din viaţă...

În ochii minții mă vad iar ca la 20 de ani, în ziua aceea înnourată de vară, în care am pornit singură spre zona de agrement "Lebăda", amenajată în afara orașului, cu intenția de a înota şi a-mi aduna gândurile...
Lacul era pustiu, cerul părea de zinc, îngrămădit de nori hidoși, iar apa era tulbure şi parcă mirosea a moarte...Valurile răsunau a bocet înfundat în colţ de basma veche...
Mă dezbrac şi mă arunc în lupta cu valurile pătimașe , amestecându-mi gândul cu norul cenuşiu şi izul de apa îndoliată...
Abia când revin pe mal, observ o bătrână suptă de nevoi, cu lacrimile agățate în colțurile ochilor. Fără să o întreb, mi se destăinuie : apa e tulbure, feciorul meu s-a înecat ieri aici, şi aștept...poate apare...
Îşi varsă amarul pe cel care a făcut băutura...şi a lăsat 3 copii singuri...ce poate să le facă ea? cum să-i crească singură?...Asta mă întreb şi eu, dar nu găsesc răspunsul prin colț de gând chircit de milă...
Mă privește printre lacrimi şi mă întreabă , fără să mă lase să reacționez:
-Dacă iese, îl poţi aduce la mal? Văd că nu ţi-e frică de apă...
Tresar, ca orice om de rând. Îmi dau seama că nu am fost niciodată atât de aproape de moarte, încât să o pipăi, dar durerea bătrânei nu-mi dă pace...mă înghesuie şi-mi şopteşte că am destul curaj...Ştiu c-ar trebui să-l trag de o mâna sau să îl împing de picioare...Sunt sigură că o să mă descurc...
Bătrâna suspină sfârșită ca o lumânare uitată în sfeșnic de o veşnicie şi îi promit că o să-l scot...Chiar mă rog să iasă mai repede...să pot curma durerea acestei ființe greu încercată.
Timpul îşi numără secundele într-o liniște eternă...Bătrâna îşi leagănă a grijă trupul împuţinat de vreme şi nevoi,
O privesc şi doar tac...tac...așteptând să se arate moartea................................
Stau toată ziua ca la un imaginar priveghi, alături de bătrână. Așteptăm așezate pe treapta de beton a digului şi aşteptarea asta sinistră pare să ne lege cu nişte corzi întinse cele două suflete.
Privim întinderea ucigașă de apă tulbure şi agitată sau poate doar mulțumită de neașteptatul ei câștig,. Clipocitul sacadat al valurilor pare a bocet necurmat...
Femeia cu ochi goliți de tristețe îşi deapănă parcă doar sieși, povestea : feciorul ei avea trei copii, nevasta i-a plecat mânată de bătăi şi scandalurile nesfârșite...Era cizmar şi mai aducea câte un ban în casa...Dar acum au rămas pe drumuri...Şi din când în când, îşi șterge cu dosul palmei ochii umflați şi înroșiți.
Cât cinism!
Oare ce aștept?
Să fur din ghearele morții un cadavru şi să-l redau lutului nesătul.?
Să-l fur din burta pârâului şi din gura peștilor flămânzi?
###
Îmi amintesc brusc şi de copiii care s-au înecat în pârâul de lângă satul meu...de lumânarea arzând, care era pusă mereu într-o felie de pâine. Cum se rotea  şi se tot rotea cât era ziua de mare şi doar în momentul asfințitului se oprea împrejurul locului unde se oprise trupul celui înghițit...
Oamenii aruncau căngile şi scoteau trupul pământiu şi umflat al fostului tovarăş de joacă.
Noi, copiii priveam moartea în faţă cu frică şi mirare, dar frica trecea repede şi a doua zi ne bălăceam iar, sfidându-i ochii răi şi pârdalnici.
###
Deodată, tresărim pentru că zărim ceva în depărtare. Mă arunc în apă înainte de a mă îndemna femeia. Înot cu trupul parcă amorțit. Simţurile par să nu mă mai asculte.
Ajung în dreptul semnului nedefinit. Era doar o pungă de plastic.

Şi iar suntem doar noi în tot ținutul asta, pe malul apei. Noi şi undeva în burta apei, înecatul...

Mantia înserării se lasă ca o perdea foarte groasă şi nu pot să o las singură pe malul apei. Îi spun:
Trebuie să plecăm pentru că în câteva minute va sosi ultimul autobuz spre oraș. O rog să meargă să meargă cu mine, pentru că e noapte şi chiar dacă apare, nu-l mai putem vedea. Îi promit că o să vin şi a doua zi.
A fost ciudat faptul că poliția nu a venit, nici scafandrii, și-au zis, probabil, că era un biet beţiv şi o să iasă el până la primăvară. Deşi i-a anunțat, nici a doua zi nu erau cei în măsură să o ajute...
E atât de tristă povestea asta şi mi s-a scris în suflet ca o ploaie de fluturi uscaţi...

A doua zi, eu şi încă doi tovarăși de înot, pe care i-am cunoscut întâmplător acolo, aduceam la mal, într-un asfințit însângerat, trupul înecatului.

Soarele îşi scălda umbra roșiatică în cuprinsul apei. Înotam, şi abia într-un târziu mi-am dat seama că sunt doar eu în apă. Sutele de oameni s-au retras pe mal parcă presimțind apariția trupului mortului, încă înainte de a se arăta...
Ceva plutește nu foarte departe de mine şi deja știu că este el, înecatul...
Mă apropii, nu ştiu dacă pot să-l trag singură.
Vin la mal şi le spun oamenilor că e un om înecat.
Îi rog pe cei doi băieţi, pe care i-am observat că înoată la fel de bine ca mine, să-l aducă la mal, dar îmi spun că nu merg fără mine.
Prietena mea cu care am venit la plajă îmi strigă să nu plec. Ba, dacă îndrăznesc să plec nu mai vorbește niciodată cu mine.
Am o promisiune de îndeplinit...Mama bărbatului e încă acolo şi se uită rugător la mine...
Mă arunc înaintea celor doi şi înaintăm uşor cu o oarecare frică.
Am ajuns.
Le-am zis să-l prindă ei, iar eu o să-l împing de picioare.
Mă uit înspre mort. Gândesc la faptul că niciodată nu am fost aşa aproape de moarte.
Îi văd trupul închircit spasmodic , dar fața îi e nemaipomenit de senină şi frumoasă.
Şi zâmbesc, spunându-mi :uite un mort fumos...

Înotăm tăcuţi în acest cortegiu al morţii...Deasupra înecatului, văd tronând moartea, ca pe o femeie înnebunită de frumuseţe...Din când în când, muşcă pătimaş din buzele lui, ştergându-şi buzele arse cu mâna descărnată...

Ai câştigat iar, ticăloaso!

Ajungem la mal. Unul din băieţi are păr pe mâini şi într-un gest plin de cinism, întinde mâna spre colega mea, cerându-i să facă cunoştinţă. Ea fuge şi strigă la mine supărată.

E linişte în viaţă şi în moarte...

Sutele de gură-cască se adună ca la o paradă în jurul mortului, parcă păşind, unul după altul, cu papuci de mătase în sufletul lui, mulţumindu-se că nu au fost pe aripa întronatei.

Deasupra lor, sufletul meu se goleşte într-un dans al liniştii şi al epuizării...

Mi-e atât de aproape ziua aceea, încât dacă aş întinde mâna, aş atinge-o.
Din clipa aceea, pentru mine viaţa şi moartea s-au legănat în acelaşi balansoar.

Îmi privesc mâinile şi-mi vine să-mi strig:
-Eşti o ticăloasă!!! Ai împins cu mâinile tale moartea! Ce mai vrei de la viaţă?

Privesc mâinileşi parcă aş vedea nişte ramuri împodobite cu aripi de molii uscate...Mi le apropii de gură şi simt cum mi se scutură în adânc, un balsam furat parcă din sarcofagele fanariote...
A fost cea mai cutremurătoare experienţă din viaţa mea, care mi-a modelat destinul. Din clipa aceea am ştiut că nu pot fi altfel...Nu am să fiu niciodată altfel...Am să fiu ucigătoarea morţii...
Prietena mea s-a mai calmat, dar mă roagă să mă clătesc şi cu puţin clor...Îmi vine să râd în hohote...Oare moartea s-ar sfii de mirosul înţepător al clorului? Mă ceartă că am ştiut de mort cu o zi înainte şi am lăsat-o să mai intre în apă...

În noapte aceea sfârşesc în îmbrăţişarea cruntă a celui pe care l-am redat lutului, ca semn de preţuire pentru binele făcut mamei sale...Dar el revine seară de seară...

-Ştii ce vă ziceam despre morţi, când eraţi mici, îmi şopteşte mătuşa mea Aglaia, care mă speria cu bătrâneţea chipului ei.Nu te mai lasa chinuită. Dă-i două cepe de pomană ca spă plece...

Împlinesc ritualui şi pentru prima dată mortul deschide ochii, nişte ochi senini, albaştri, în care , parcă s-au înecat toate ap
ele lumii...Apoi, îşi lasă mâinile pe lângă corp şi dispare în noapte.
Eu răsuflu eliberată...

O rază de lumină îmi creionează faţa.

Timpul mă întreabă nedumerit , ce fac?
-Nimic, doar şterg de praf o pagină din viaţă...

Dacă aș putea străbate timpul...

Îmi amintesc uneori cum cânta tata din fluier...
Cântecele lui, doinite cu jale, îmi pătrundeau ca un foc binefăcător și sacru în adâncul sufletului.
-Pot cânta și eu?
-Poți.Încearcă...
Suflu puternic dar sunetele ies betege și dezacordate.El îmi așază degetele pe fluier și îmi zice să le ridic și să le așez, așa cum îmi spune inima. Dar inima nu-mi spune nimic și eu mă îndepărtez îmbufnată.
-Lasă că tu o să cânți altfel, cum numai tu o să poți face.
Totul e nativ în familia bunicilor. Bunica avea 7 frați care au format o fanfară, cea mai renumită din zona noastră. Cântau cu mare prestanță pe la nunți și înmormântări. Erau căutați mereu. Nimeni nu i-a învățat să cânte, fiecare a îndrăgit un instrument și muzica a venit din interior.
Odată au venit de Anul Nou și pe la tata și au cântat o noapte întreagă, cântece aproape nepământene.
I-am iubit și i-am venerat pe oamenii ăștia și muzica lor armonioasă.Și am să-i iubesc mereu pentru că ocupă locurile lor de neînlocuit în oglinda mea interioară.
Un alt frate al bunicii era prezicător. Trăgea zodiile, așa spuneau oamenii și-l căutau ziua și noaptea.
Uneori venea pe la noi, mai ales seara și tata îl ruga să ne spună și nouă, copiilor viitorul. Moșul nu prea vroia, mereu amâna lucrul ăsta. Parcă știa lucruri, pe care noi , în mulțumirea aceea trecătoare nici nu le bănuiam. Și trebuie să fi suferit tare mult știind câte necazuri ne vor roade familia peste un timp, când el își va fi încheiat socotelile cu viața.Era o prezență parcă desprinsă dintr-o icoană veche, afumată de flacăra candelei: mic, negricios,cu un zâmbet încolțit veșnic în colțul gurii și mereu mirosind a fructe coapte.
Întotdeauna ne aducea câte ceva și noi săream de bucurie și strigam într-un glas:„Vine moșul Racu!”. În seara aceea a tras zodiile pentru fiecare. Eu stăteam pe vatra sobei, cu picioarele în sus și capul în jos ca un mic liliac și-l vedeam invers, apoi făceam o tumbă și iar mă așezam în poziția incomodă, dar ascultam vorbele lui cu atenție, parcă și acum vocea lui răsună ca un ecou interior.
Moșul le spunea fraților mei de primul val, adică de cel de la 30 de ani, dacă vor trece de el,vor trăi viață lungă. Frații mei au fost înghițiți de vâltoarea valului.
-Despre asta mică, și mă privea cu drag, pot spune că așa o să fie toată viața...când cei din jur vor merge cu picioarele pe pământ ea o să se încăpățâneze să meargă în mâini. O să moștenească multe.
Am moștenit totul, dar aș fi dat tot ce-mi aparținea oricui ar fi spus că îmi poate aduce sufletele acelea pierdute în negura Timpului.
Și ne povestea multe moșul, iar noi îl așteptam să se întoarcă.
Odată, nu s-a mai întors și ne-am întristat tare mult. Obrazul tatei, din acea zi, a devenit mai pământiu, ochii mai încercănați și privea mereu spre poartă.
Cu ramura asta a familiei mă definesc și eu...Cine știe care dintre ei nu și-a terminat misiunea și mă obligă să o fac eu.

Ochiul stâng mi se zbătea în dimineața aceea ca un șoarece prins în cursă.
Semn rău, ar fi spus mătușa Aglaia, dacă ar fi putut străbate timpul până în colțul amintirilor.
Mereu e semn rău,îmi murmură ea încălzindu-mi urechea de parcă ar fi vrut să-mi dezvăluie o taină pe care trebuia să o descopăr demult, nu doar în dimineața aceea apăsătoare.
Ochiul drept, doar el aduce vestea bună, mai adaugă umbra ei, ștergându-și cu un colț al basmalei vechi lacrima îmbătrânită ce se agățase de genele roase. Apoi dispare ca o arătare palidă, în zarea însângerată și proaspătă și se topește în lumea adormită a copilăriei mele..
Îmi apăs ochiul stâng până simt durerea cum pătrunde ca o nepoftită. Îl îndemn pe celălalt să se zbată, așa ca peștele în apa răcoroasă a muntelui...Dar ce spun eu, toate au un scop în viață, chiar și-n lumea din oglindă.
Îmi pipăi ochii și simt că ochiul meu stâng are în loc de geană o aripă cenușie de vrabie, iar ochiul drept o aripă albastră de fluture, de toată frumusețea.
Gândesc : ciudată le-oi părea oamenilor de azi înainte...Gândul mi se stinge în alte gânduri care-mi bat ca nebunele la poarta sufletului.
Aripa de fluture aduce mângâiere și împarte neobosită stihuri necântate visătorilor nemângâiați.
Trebuie să te trezești devreme, să te așezi la rândul din fața casei mele și să aștepți să treacă timpul.
Un circar(mi-e prieten) cu cip de cioclu întoarce clepsidra când e nevoie și gândește batjocoritor: la magazinul din colț s-a adus carne proaspătă și ei se calcă în picioare pentru niște tocite visuri.
Ochiul lui e sticlos și albastru. Numai eu pot vedea un curcubeu conturat cu migală în adâncul sufletului său...
E copilul-înger, nenăscut, mă lămurește el.Se odihnește doar, aici, în sufletul meu...am și eu suflet. Fiecare avem un suflet și uneori chiar mai multe când le furăm pe cele frumoase și le ascundem în inima noastră...Și mă gândesc la bieții oameni ce au rămas fără suflete, cum trebuie să și le stinge ei în miez de noapte...Doamne, ce triști trebuie să fie...
Tresar, îmi pipăi genele-aripi...Gândeam că ar putea să mi le fure cineva să-și umbrească arsura din suflet, dar ele stau resemnate și-mi țin ascultătoare loc de gene...

Dacă aș clipi din ce în ce mai des, oare n-aș putea zbură?
Parcă-mi aud gândul și încep un vibrato-crescendo, iar zborul se naște în mine ca o eliberare. Aripa cenușie dansează spre dreapta, cea de fluture spre stânga și eu mă las dusă de ele încotro or vrea. În dansul lor, chiar nu uită să-ți scrie o scrisoare de dragoste pe zarea albastră. Tu o citești și gândești că ți-am îndeplinit o dorință...
Așa e, doar sunt femeia cu genele din aripi.
Dacă aș putea străbate timpul...
Trupul mi se îngreunează de povara amintirilor și coboară vertiginos spre casa viselor mele.
Adorm. Cele două aripi îmi veghează liniștite somnul. În mine se trezește lumea din oglindă.
Dor le-a fost oamenilor aceștia de mine. Fiecare vrea să-mi smulgă câte o pană din aripa de vrabie. Îndrept poruncitor mâna spre ei și le strig: hei, lăsați-mă! Nu sunt doar o aripă de vrabie. Cândva o să fiu o pasăre adevărată. Ei se îndepărtează prietenește să mă poată privi mai bine.
Eu dorm.Mă privesc de la înălțimea grinzilor. Sunt în casa părintească. .Doamne, mare îmi pare acum camera, ca un infinit cu ochii deschiși.
Am chipul împuținat de timp, fața arsă de soare și pe ochi aceleași aripi... aripile s-au născut în mine încă din copilărie.
Aud glasuri vesele de copii. Sunt tovarășii mei de joacă. Voioșia lor mă cutremură. Tata îmi îndeasă în picioare sandalele noi: ca să nu mai suferi, îmi șoptește și îmi mângâie obrazul cu căldură.
Arunc, așa cum fac întotdeauna, sandalele peste gard, în tufa de regina-nopții și pornesc desculț, să simt țărâna și ierburile uscate.
Alegăm, alergăm și ne umplem de viață. De ce oi fi vrut să-mi supăr mereu tovarășii de joacă, nu știu. Mereu voiam rolurile cele mai frumoase și dacă nu erau de acord, nu mai mă jucam...mereu erau de acord și eu ca o micuță sadică preluam comandă...Trup tuciuriu și cu tălpile pline de spini dureroşi, chiar nu te puteai opri?
Spre seară ne întorceam acasă.Cu mâna mică pipăiam florile parfumate să-mi găsesc sandalele, mă încălțam și tata era mulțumit am plecat iar fără încălțări. După 2-3 zile șchiopătam şi plângeam pe ascuns.Tata mă lua în brațe.
A câta oară îmi căuta și-mi mângâia tălpile rănite?
Aducea acul și-mi spărgea bubele puroioase, apoi strângea cu putere. Lacrimile îmi alunecau pe obraz, pe gât, dar nu strigam.Talpa respira ușurată.Aceleași cuvinte dojenitoare și calde îmi mângâiau sufletul...
Acum, simt uneori spinii, în inimă. Aș vrea să fie lângă mine, să îi arăt locul și să-i spun că s-au copt demult spinii...Așteaptă doar acul să-i elibereze....Și aștept, aștept...
Tălpile mă ajutau să merg mai departe, inima m-ar ajuta să o iau de la capăt...
Când eu mă trezesc, lumea din oglindă adoarme...Când eu încerc să adorm, Lumea din Oglindă se trezește...
Somn bun,umbre sfinte...Oglinda mea o să vă  aștepte mereu să vă scăldați în apă viselor sale...